Să zicem că trec printr-o etapă de înțelegeri suplimentare și primesc mai multe informații din mai puține întâmplări. Să zicem că e ca și cum m-aș fi oprit din orice căutare sau fugă și lucrurile ar începe să vină la mine. Mă înconjoară, dansează în jurul meu, le simt și le înțeleg mai deplin decât înainte. O schimbare de ritm al înțelegerii se produce în mintea mea spre binele meu spiritual.

Îmi cântăresc și analizez iubirile, trecute și prezente. Îmi radiografiez marea iubire. Vizualizez iubirile posibile. Toate se leagă între ele, toate au numitori comuni. Iubirea atrage după ea și mai multă iubire. Deschiderea cheamă la deschidere. Comunicarea ajută la și mai multă comunicare.

Plecăm de la premisa că aș iubi pe cineva. Probabil de la bun început, constant și neînțeles. Să zicem că un timp nu aș accepta. Apoi aș accepta dar nu aș știi cât e iubire și cât e proiecție. Apoi el într-o seară el ar rosti cuvânt cu cuvânt gândurile mele, cuvânt cu cuvânt ceea ce eu aș fi simțit de săptămâni și luni. Ar rosti gândurile și fricile, nesiguranța și proiecția. Doar că nu ar știi că îmi vorbește gândurile. Eu atunci aș tăcea și aș plânge. Atunci eu aș știi care e adevărul și probabil aș fugi de acest adevăr. Aș fugi și m-aș refugia în Iubirea cea mare. Apoi probabil ar plânge el. Iar eu aș fi lângă el să îl iau în brațe dar nu l-aș putea atinge.

Pentru că există o iubire totală și definitorie, ca o linie a orizontului prezentă peste tot indiferent dacă se vede sau e obturată de alte construcții iar ca să îți recapeți echilibrul tot ce trebuie să faci e să fugi până în punctul unde linia orizontului se poate vedea bine, senină și caldă. Acolo unde sunt eu acum.

În loc de încheiere statuez că e mai simplu pentru oamenii complecși și alambicați să iubească persoane simple până aproape de prostie, pentru că pot proiecta mai mult din ei înșiși pe aceste persoane, așa cum ai proiecta o imagine dragă și familiară, de neînțeles altfel, într-o oglindă neutră și detașată. Rezultatele pot fi uimitoare sau catastrofale… oglinda se poate umple de sens sau privitorul poate cădea în dizgrația dezamăgirii totale. Oricum e mai simplu și mult mai ușor de acceptat.

Deși am pictat atât de mult în ultima vreme nici una dintre lucrările la care muncesc nu este gata și nici măcar aproape să fie gata. O frustrare incredibilă s-a instalat si am senzatia că nu pot să mă urnesc din stadiul în care mă aflu.

4-5 ore de lucru pe zi dimineața și 3-4 seara și pe pânză apare o mână sau o față. Atât de puțin. Apoi îmi e somn. Și spun că mă culc 30 de minute și dorm 3 ore. Simt cum mă lupt cu mine. Ar trebui să pictez 12 ore pe zi sau mai mult.

În plus toată lumea îmi cere câte ceva. Mai am și alte lucruri de făcut. Am ajuns să neglijez totul ceea ce mă stresează și mai mult. Aș vrea să nu mai ies nicăieri și să nu mai fac nimic altceva un timp, să mi se dea acest timp, doar pentru pictat. Realizez că eu trebuie să procur acest timp și că ține doar de mine să o fac. Înțeleg că trebuia să mă apuc mult mai demult, că am pierdut atât de mult timp iar acum trebuie să recuperez, dar nimeni din jur nu înțelege.

Aseară de frustrare și pentru că nu mai puteam să mă concentrez am pictat asta:

Se numește ”Lună plină” și reprezintă ce am simțit eu într-o noapte de vară cu lună plină alături de un prieten drag. Poate fi un portret al lui sau poate fi un portret al unei stări. Poate fi povestea lui Pilat din Pont pe drumul său spre lună alături de Iisus așa cum i-a descris Bulgakov sau un drum personal către lună. Funcționează ca o stenogramă a ceea ce am simțit într-o primă experiență care presimt că mă va schimba întrucâtva, pe mine și percepția mea asupra lumii.

Zilele astea datorită promovării asidue realizată de zeci de entuziaști, bicicleta a devenit din ce în ce mai mult o modă. Astfel, ca orice modă este supusă unei cantități uriașe de ipocrizie.

Eu acum 3 ani mi-am luat o biclă din Cora. Ieftină și nu neapărat cea mai bună. Am dat vreo 4 milioane pe ea atunci. Raționamentul a fost următorul, dacă o să merg mult pe ea și o să mă obișnuiesc să merg cu bicla în loc de mașină atunci merită să iau una mai scumpă. Am aceiași bicicletă și azi și cu siguranță anul acesta nu o voi schimba, pentru că deși nu este cea mai eficientă pentru dozarea efortului, este bună, îmi fac treaba cu ea și nu stau cu stresul că cineva mi-ar putea fura-o. O folosesc deja zi de zi de mai bine de 2 ani și sunt foarte mulțumită (execepție fac zilele de iarnă cu zăpadă și ger când chiar spun pas). Abia de câteva luni de mers zi de zi am început să resimt că aș avea nevoie de ceva mai bun (adică mai eficient) poate puțin mai ușoară, foarte mult timp m-am concentrat pe trafic și deplasarea în sine prin acest oraș.

Din acest punct de vedere, al unui ”heavy user” spun cu mâna pe inimă că e dovadă de ipocrizie să îți iei biclă de peste 3000 de lei ca să ieși cu ea în parc sâmbăta de maximum 5 ori într-o vară. Tuturor adulților care fac treaba asta vreau să le reamintesc că cu suma de 3000 de lei pot cumpăra 6 biciclete, una pentru ei și 5 pentru niște copii care nu își pot permite niciodată luxul de a se plimba cu bicicleta. Acei copii se vor juca toată vara cât e ziua de lungă, vor învăța să meargă pe bicicletă și vor deveni adulți responsabili care vor putea utiliza bicicleta în loc de mașină.

Să nu mă înțelegeți greșit, sunt foarte de acord cu achiziția unei biciclete de calitate pentru cineva care o utilizează regulat pe post de mijloc de locomoție.
-

Dacă anul trecut pe vremea asta pendulam între agonie și extaz, suferințe nemaiîntâlnite și fericire înălțătoare, anul acesta m-am liniștit atât de mult încât simt că totul în jurul meu se așează, curge pe un făgaș lin, ca un râu liniștit printr-o albie largă. Am reușit să ajung până la urmă la mare în locul de care îmi era puțin teamă. Îmi era teamă de ce voi simți, de ce îmi voi aminti și de cum voi trece prin…

A fost însă mult mai ușor decât mă așteptam. Amintirile m-au învăluit ca stoluri de fluturi albi luminoși precum pe un personaj de-al lui Garcia Marquez însă deși au stat cu mine mereu, le-am simțit ușoare și volatile, nicidecum apăsătoare sau triste. Mi-a fost bine iar factorul de bine numărul 1 este nimeni altul decât un individ negru, blănos și cu bandană albastră la gât care reușește să mă facă extrem de fericită prin simpla lui prezență. Adăugăm și un set de prieteni mai noi sau mai vechi dar foarte frumoși și iată rețeta unor zile cu multă căldură și lumină.

Iar ca tabloul să fie complet, două concerte absolut răvășitoare pentru mine, Vama în Vama Veche, poate unul dintre cele mai bune concerte la care am fost în ultima vreme, si Cramberries, un vis devenit realitate în sfârșit, fără nici o frustrare, fără nici o dezamăgire… doar așa cum trebuia să fie, perfect.

Iar de mâine, înapoi la realitate și muncă, iaks!

Putem alege să ne trăim viața în cheie pragmatică, realistă, telurică. Putem să ne deconectăm de la tot ce nu e reprezentabil 3D, măsurabil în cifre, determinabil în teorii științifice. Putem să negăm orice altceva neînțeles sau nedemonstrat. Într-o zi, sau încetul cu încetul ne ancorăm în ”realitatea” cea de toate zilele apoi ținem cu dinții de ea ca de o confirmare a confirmărilor noastre, sentimentul de certitudine și context controlabil, civilizația occidentală, leagănul marilor zgârie nori și al traficului isteric, al întârzierilor și al stresului, mama industriei și a poluării. Convulsie după convulsie, concret lângă concret.

Iar apoi dintr-o dată vin semnele. Întâi nu le vezi. Apoi nu le accepți. Semnele vin să te deschidă. Să îți reamintească de momentele în care îți dădeai voie să simți. În poveste apare de niciunde un Ioan Botezătorul, menit prin definiție să deschidă drumul. Vine înainte. Precede Mântuitorului. Inițial nu îți dai seama. Doar te bucuri. Apoi începi să simți cum depărtarea devine mult mai caldă, mai umană. Începi să auzi cum spațiul se contractă. Vocea e mai aproape, ca într-un vis, dar mult mai clară. Continui să refuzi ne-teluricul. Evanescența e pentru cei ce își permit să simtă. Pentru cei ce își permit suferință și dor.

Apoi vin semnele să întărească și să delimiteze calea. Ceea ce a fost departe se apropie. Semnele indică originea, direcția, sensul dacă vrei. Nu poți să mai ai nici un dubiu. Încep stările. Încep revelațiile. Trebuie să mergi până la capăt. Acum că începi să auzi începi și să vezi. Apoi halucinațiile. Așa li se spune. Voci, imagini – schizofrenie veți spune. Poate schizofrenie se numește. Eu însă o alint ”legătura” și chiar dacă fug de ea, o neg și o repudiez, atunci când o simt, o simt cu totul și nu mă mai pot minți.

Patternul este clar. Este biblic dar poate fi reperat și prin alte istorii religioase. A fost anunțat. Au fost semne. Vine. Este din ce în ce mai aproape.

Doar mântuirea o simt mai departe decât oricând. Golgota e a mea. Drumul trebuie parcurs până la capăt. Eu parcurg drumul. El cară crucea. Eu pun pas după pas piciorul metaforic prin viață iar fiecare gest de-al meu bate cuie în mâinile mari aproape ca sculptate în marmură, în mâinile calde, puternice, protectoare … acum pline de sânge.

Semnele vorbesc semne.

Cam cat sa udam florile de pe rigola cu o masina plina cu apa cu furtunul in timp ce ploua cu galeata. Cam atat de prosti!

Cine plateste apa? NOI! Cine plateste benzina utilajului? NOI! Cine plateste soferul si pe cel care tine de furtun? NOI! E bine asa. Dar sa mai taiem niste fonduri de la cultura si de la pensionari ca nu sunt bani.

Azi. Frustrare. Durere. Totul doare.

Somn agitat. Trezire. Corpul baletează. Somn agitat. Blană de pisică pe picior. Picior întins. Mâinile înoată. somn agitat. Mieunături. Vis cu zbor. Vis cu înot. Plutesc. Picior întins. Picior strâns. Zbor. Zgomote ciudate din cealaltă cameră. Oare e cineva în casă? Oare a ucis câinele și acum ascultă muzică simfonică? Trezire. Bătăi de inimă. Cine e în cameră. Zbor întrerupt. Muzica vine din altă lume dar e electronică. Ah, e muzica de la cursul de dans. Trebuie să dansez. Plăsmuire a minții mele. De ce electronică? Pentru că am fost la petrecere înainte. Bătăi de inimă din ce în ce mai liniștitie. Somn. Zbor. Dans. Muzică electronică. Somn. Vis. Ciudat. Dans cu C. Sărut. Piele. Parfum. Păr pe mâini. Păr pe piept. Barbă abia crescută. Sărut. Gât. Piept. Abdomen. Bărbat. Dans. Adolescență. Căldură. Bărbat gol. Zbor. Zvârcolire. Frică. Dacă află el? Ce ar simți el? El știe deja!!!!! El a știut mereu! Trezire. Transpirație rece. Frig. Blană de pisică caldă. Cearceaf curat și îmbrățișător. Dimineață cu lumină înnorată. Frig. Trezire. Geam închis. Somn. Liniște de dimineață. Scâncet de cățel. Mieunat de pisoi. Mieunat de pisoi. Deschis ușa. Pisoiul iese. Câinele privește drept în ochi. Ușă închisă. Scâncet. Simulacru de somn. Lumină. Ochi larg deschiși. Durere.

Gâtul doare rău. Tot corpul doare rău. Genunchiul doare rău. Gâtul doare adânc, sfâșietor, insuportabil. Corpul doare mocnit, ca un bâzâit, aproape plăcut. Genunchiul doare ascuțit, intens, localizat. Vânătaie mare. Piciorul nu se poate mișca. Gâtul nu se poate mișca. Poziția capului mă lasă să văd doar către stânga. Scâncet.

Lesă. Lift. Durere. Plimbat câine. Mic dejun. Durere. Supă de vită cu morcov și găluște. Mama. Masaj. Mai puțină durere. Plimbat câine. Tastatură. Prezentări. Durere iar. Facebook. Durere continuă. Messenger. Doar puțin. Prezentări. Durere enervantă. Oboseală. Durere. Carrefour. Pizza. C. Mama. Pizza. Acasă din nou. Durere rău de tot. Poze Brăila. Trist trist. Telefon C. Mă așteaptă. Bere – bicicletă. Suc – mașină. Înainte de dans – suc – masină. Mă pregătesc de duș. Prosop în mână. Pipi caca în casă. Bătaie câine cu prosopul. Isterie. Bătaie câine cu fărașul. Urlete. Te rog lasa-l e mic, cred că a înțeles! Făraș rupt. Câine refugiat sub masă. Urlete. Frustrare. De ce nu înțelege că nu are voie. Urma să îl scot în 2 minute. 2 minute! Atât. Încă un șut. Întârziere. Frustrare. C. mă așteaptă. Nu am intrat încă la duș. A. ia câinele și îl duce la plimbare ca eu să apuc să fac duș. Duș. Ora 6. Nu mai ajung. Telefon C. Iartă-mă, nu reușesc să ajung! La 7 începe cursul, nu apuc nici să ajung până la tine.

Genunchiul doare când apăs accelerația sau frâna. Doare mereu. La TNB nu se mai intră în parcare. Doar pentru angajați. 7 și 3 minute. Nu mai apuc să fac un tur. Exclus. Ce fac? Vă ajut eu! puteți să o lăsați aici fără probleme. Cum aici? în drum lângă semnul de oprirea interzisă?!?! Da, am eu grijă de ea. Cât? cât vă lasă inima? 10 lei! 10 lei????? 10 lei să îmi las mașina în drum?! O păzesc eu. 4 lei e tot ce pot da. Așa o fată dulce nu are 5 lei. NU! Durere. Ce tatuaj frumos. A durut? Da a durut. ia 5 lei, dă-mi un leu! Doare în continuare… Păi nu am un leu, de unde să am. De la celălalt prost pe care l-ai fraierit. O să doară toată viața. NU-mi dai leul? NU. Nervi!! 7 și 10. Fugă. Scări. TNB. CNDB. Scări. Alb. Draperii. Oameni întinși pe jos. Liniște. Frustrare. Vreau înapoi leul meu! berea cu C. dacă cu bicicleta. Sucul cu C. dacă cu mașina. Durere.

Exerciții. Durere. Exerciții. Frustrare. Nu se mai termină. Sunt prea grele. Corpul doare prea tare. Frustrare. Vreau să vină partea cu joaca. Nu mai vineeeee… Durere acută. Exerciții în genunchi. Insuportabil. Frustrare. Exerciții pentru gât. Durerea se diminuează. Începe joaca. Durerea dispare pentru prima dată azi. Sărbătoresc lipsa durerii. Alerg. Sar. Mă joc. Nici o durere. Nici oboseală. Nici frustrare. Fete frumoase dansează și se joacă în jur. Grădina deliciilor. Muzica. Dans. Zbor. Disco. Pauză. Păsări. Țipăt. Plâns. Nemișcare. Păsări. Femei păsări. Zbor. Dans. Încremenire. Încremenire. Încremenire. Final.

Final. Cerc. Voci. Zâmbete. Râs. Liniște. Satisfacție. Pauză. Sună C. E deasupra. Filme cu dans. Genial. Nu mai pot să stau. Mă așteaptă C. Urc. Telefon. Vocea lui C. A ajuns în țară. Dicție proastă. Voce caldă. Inconfundabil. Sexi. Zâmbește la telefon. Sper să reușesc să îl văd. Îl caut pe C. din priviri. C. mă vede. Vine spre mine. Zâmbet. Vreau să îl iau în brațe. Mi-a fost dor de el. Nu pot, vorbesc cu C. la telefon. Vocea lui C se apropie de finalul conversației. Îmi e dor de C. Zâmbetul lui perfect și dinții albi. Zâmbetul prietenos. Închid. Îl pup pe C. Oricât timp trece de când l-am văzut ultima dată e ca și cum nu a trecut nici măcar o zi. Cola. Toaletă. Telefon C. din nou. Față cunoscută la o masă. Prieten. Drag. S. Zâmbet mare. Îmbrățișare caldă. Pălăvrăgeală. Repede. Tare. Energic. S pleacă. Mai stăm puțin și plecăm și noi.

Acasă, pe masă, telefonul femeii care face curat. Uitat de ieri. Sună ca o simfonie. Electronică. La fel și alarma. Setată recurent la ora 4 când ea se duce la serviciu. Câinele e viu!

Durere în genunchiul drept. Intensă. Acută.

Durere în toți mușchii. Ceafa, mușchii din dreptul sternului (niciodată nu i-am mai simțit), apoi cei ce țin sânii, gambele complet, picioarele cu totul, ceafa din nou, chiar și mușchii feței mă dor surd. Simt fiecare părticică din sinele meu fizic.

The Doors… de data asta varianta originală, nemixată… break on through, not to touch the earth. Aerul se mișcă prin încăpere, venind pe fereastra larg deschisă, pisoiul alb-negru cald și pufos își sprijină corpușorul de talpa mea și mi-o încălzește. Aerul rece se mișcă prin încăpere și mângâie corpul meu mult prea încălzit.

Acum câteva minute eram cu câinele prin iarba umedă, mârâiam unul la celălalt și făceam cercuri largi. El lătra. Eu râdeam. El râdea. Eu lătram. Apoi trântă. Și fugă. Și iar trântă. Iar lătrăm, iar râdem, apoi în același timp. Apoi el se duce să se vadă cu o cățea cu o pată neagră și un singur ochi iar eu să mă dau în leagăn. Facem și asta câteva minute bune până când ni se face dor unul de celălalt iar el vine alergând cu gura mare deschisă și dinții albi lucitori râzând spre mine. Ajunși acasă îi dau un os iar eu mă retrag în dormitor. Închid ușa, deschid geamul.

Acum o oră eram pe drum. Acolo unde Dâmbovița face un cot gentil, unde e un Petrom galben și un monument urât pentru evreii morți pe care nu îi vom cunoaște niciodată dar pe care suntem obligați să îi jelim din politețe, acolo, imediat după benzinărie, la umbra unei case părăsite mi-am sprijinit bicicleta de perete, mi-am scos shaorma din ghiozdan, m-am așezat pe bordură cu picioarele întinse și desfăcute către șosea, pe șosea, ca o păpușă stricată, am stat și mi-am mâncat tacticos lipia plină de tot soiul de lucruri cu gust când prea bun, când prea greu, când prea acru.

Cel de-al doilea motan miaună să intre în cameră. Cu un efort supraomenesc mă duc să îi deschid. Iau celălalt motan în brațe să nu se vadă. Dacă se văd totul e compromis, cel de-al doilea nu mai intră că îi e frică. Fuge. Mă doare genunchiul la orice mișcare, mă dor mușchii brațelor, cei de pe spatele brațelor în special.

Pe bordura de la cotul calm al Dâmboviței, savurându-mi shaorma am început să mă gândesc că sunt de fapt pe marginea unui acoperiș, pe o grindă, sub mine șoseaua se căsca ca un hău, bălțile de apă reflectau un cer cu mult mai îndepărtat, cât de îndepărtat aveam eu chef să fie de adânc hăul. Mașini cu faruri orbitoare veneau în zbor spre mine dar treceau razant, aproape de vârfurile picioarelor mele întinse…

Acum două ore eram într-o hală industrială cu picturi verzi isterice pe pereți și dansam, dansam, dansam. Dansam ca un soldat, ca o găină, ca o panteră, ca un dinozaur – mâine m-am decis, am să dansez ca un câine, mâine voi îl voi face pe Joy, mâine voi fi Joy – dansam ca o nebună, ca o închisă la ospiciu sau ca un animal mic ce trăiește aproape de pământ. Și uneori dansam și ca mine. Am dansat cum niciodată nu aș fi avut curaj, în cele mai penibile moduri. Am început călătoria spre mine deconstruind, stricând bariere, rupând zăgazuri. Am reperat pattern-urile apoi le-am renegat pentru ca ulterior să mă întorc la ele, dar întâi le uit. Așa cum înainte să încep să pictez cu adevărat a trebuit să uit tot ce am învățat. E greu. E deosebit de greu. Patternurile sunt deja în mine. S-au format odată cu mine, au crescut cu mine. Dansez așa cum sunt și totuși dansez atât de puțin din cum sunt cu adevărat. Pot atât de mult mai mult… pot ajunge la mine… și așa. The time to hesitate is through… light my fire!

Acum 5 ore eram pe o podea neagră alături de o serie de trupuri străine care se zvârcoleau lângă al meu într-o viermuiala ciudată, probabil amuzantă pentru cineva care ar privi din afară, niște trupuri lăsate fără de prejudecăți și fără bariere. Trupuri care încep să preia controlul, să se joace, să fie ele, să se târască, să se adulmece, să se pipăie, să se atingă, să se caute, să se zvârcolească, să pulseze. Mereu m-am întrebat de ce natura sau Dumnezeu l-a făcut pe om să facă dragoste pe jos, zvârcolindu-se pe pământ, împreunându-se ca un vierme ce se zbate sacadat, de ce nu ne-a făcut ca pe păsări sau ca pe albine care fac dragoste în zbor… iar azi, simțind pulsiunile, zvâcnirile și zvârcolirile de pe sol am început să înțeleg că avem nevoie să ne dăm pământului ca să putem zbura, să ne coborâm din poziția noastră erectă, să redevenim mici șerpi, mici șopârle, viețuitoare orizontale pentru ca spiritul nostru să plece în călătoria zburată. Azi am deschis ochii pentru o secundă să văd dacă lacrimile mele au lăsat vreo urmă pe podeaua neagră. Lăsaseră. Două dâre lungi, mai negre decât negrul podelei ce urmau traseul târâielii mele. Podeaua devenise confident, partener, iubit, iubitul meu, Iubitul meu, negru, plat, fără viață, cu viață din mine…

Acum 8 ore eram pe bicicletă, mă grăbeam să ajung la cursul de dans, ca la o foarte importantă întâlnire cu mine însămi, o întâlnire cu energia mea, o întâlnire cu viața.

Viața de adult înseamnă în general că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu ți se întâmplă prima dată. Totul a avut un precedent și e nevoie de o doză imensă de entuziasm pentru a te bucura din nou și din nou de aceleași senzații. Senzațiile de ”primă dată” sunt cele mai intense iar următoarele sunt variațiuni pe temă dată. Primul sărut e și cel mai intens, apoi sunt intense de tot primele săruturi cu câte un iubit nou… tot ceea ce se repetă implică o doză de rutină. Evident, undeva în lumea asta există și un iubit cu care fiecare sărut e cel puțin la fel de intens ca primul dar el nu a crezut… și asta e oricum o altă poveste.

În consecință, iată-mă în căutarea unor noi și noi senzații, bucurându-mă tare-tare când mai găsesc câte una, cum ar fi și astăzi. Astăzi este una din zilele în care am trăit o premieră absolută de simțuri și senzații, un moment de grație în care m-am bucurat de nou ca un copil cu o intensitate maximă. Azi a fost prima ședință din atelierul de dans contemporan al coregrafului Cosmin Manolescu.

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi pentru că nici nu vreau să povestesc de-a fir a păr ce s-a întâmplat, pe de o parte pentru că sunt egoistă și vreau să țin noile senzații doar pentru mine, pe de altă parte pentru că oricum e greu de înțeles pentru cineva care nu a participat la așa ceva. Adică și eu îmi imaginam cum e dar a fost complet alt fel.

Am experimentat libertatea și constrângerea, lipsa de control și renunțarea la văz pentru o scurtă dar atât de lungă perioadă, am experimentat haosul și pe undeva și ordinea. Mi-am simțit corpul altcumva decât oricând până acum, ca într-un act erotic dar fără partener, ca într-un act erotic orientat către interior dar cu spectatori în afară. Pentru prima dată am renunțat la privire și am înțeles cât de mult primesc din vizual și cât de puțin știu să mă descurc cu restul care rămâne.

Ar fi multe de spus și multe de povestit și e important pentru mine să scriu chiar acum la cald despre această experiență că poate peste un timp voi reciti și voi vedea lucrurile altfel, dar din păcate îmi e foarte somn și sunt cam epuizată.

Mâine o să povestesc experiența celei de a doua ședințe.

Mare vorba, mare adevăr. Adică atunci când vrei ceva, îți dorești ceva (sau pe cineva) e bine, ba chiar minunat să acționezi repede, fără să te gândești prea mult la consecințe. De ce? pentru că dacă iți dorești ceva destul de mult oricum vei sfârși făcând acel lucru până la urmă, iar dacă tot în vei face măcar să îl faci când îi e timpul.

Acum na, mai există și vorba ”mai bine mai târziu decât niciodată” care și ea e foarte adevărată și aplicabilă.

Post scurt și încriptat. Revin cu unul mai lung dar pe care mi-a fost lene să îl scriu