Posts from — February 2010

Sambata a fost o seara plina, plina si fierbinte. Si nu stiu cum dar lucrurile s-au legat pe undeva prin sfera sexualitatii pana pe la ora 2 cand mi s-a facut rau, foame si mi s-a rupt filmul. Si ca sa nu va ganditi la cine stie ce marturisiri scandaloase vin si completarile, a fost vorba de PORNO, nimic altceva decat o piesa de teatru scrisa de Tudor Marciu si regizata de prietena noastra Laura Ducu, pusa in “scena” la Home Matasari. Piesa de la care am plecat la spectacolul de BDSM de la Silver Church, despre care puteti citi aici, pe Hotcity, o minunata cronica scrisa chiar de subsemnata….

Cu detalii despre piesa revin cat de curand, cand o sa se anunte urmatoarea reprezentatie.

Internetul este probabil cel mai bun lucru care ni s-a intamplat in ultimele sute de ani, pentru ca putem invata lucruri despre oameni de foarte departe de noi. Si pentru ca eu nu fac exceptie, cu ajutorul internetului am intrat in contact cu o realitate cruda si trista, mai trista chiar decat realitatea noastra cotidiana mioritica.

Acum ceva vreme, un om de culoare m-a adaugat la prieteni pe Facebook. Desi nu il cunosteam si nu aveam prieteni comuni i-am dat add pentru ca dupa fotografie parea un om bun . A intrat in vorba cu mine in limba engleza. In linii mari mi-a spus ca se ocupa cu o scoala in Africa.

Apoi din timp in timp intra pe chat. Initial, europeanca capitalista si proasta din mine a crezut ca el se dadea la mine iar teoria mi s-a “confirmat” atunci cand m-a invitat in Africa. Si pentru ca eu sunt oricum numai diplomata nu, i-am raspuns pe sleau ca nu voi veni niciodata in Africa, ca nu ma intereseaza sa am de-a face cu el ca barbat nici nimic de genul asta. Punct. Raspunsul lui m-a dezarmat. “Sister” mi-a spus, eu nu am nimic cu tine, eu am sotie si familie si o scoala de care am grija, eu sunt om cu frica lui Dumnezeu. Te-am chemat in Africa sa vezi cum e pe la noi. Si cum e cu scoala si nevoile noastre, ca sa ne ajuti. Si cu ce te pot ajuta eu omule, l-am intrebat. Sa ne cunosti iar apoi sa te rogi pentru noi, in plus Africa este atat de frumoasa!

De atunci, de mai bine de un an, de cate ori prind putin timp vorbesc cu Isaak. El nu se plange niciodata. El crede in Dumnezeu. Ideile noastre occidentale si paranoia noastra, faptul ca dam ceva numai ca sa primim inapoi, nu au nici o legatura cu felul in care Isaak vede viata. El isi dedica intreaga existenta scolii sale pentru copii saraci unde este profesor de engleza si cred, religie. Are incredere in Dumnezeu si in puterea rugaciunii. Insa Africa nu e un taram cu lapte si miere. Locul unde functiona scoala le-a fost luat abuziv iar copii au ramas pe dinafara. Isaak si alti cativa profesori au incropit o scoala mai mica unde copii se pot duce in continuare sa invete in timp ce incearca pe cale legala sa se lupte cu abuzul si coruptia, care, acolo sunt mai grave chiar decat in Romania, daca va vine sa credeti.

L-am intrebat din nou pe Isaak daca pot face ceva pentru el. Daca l-as putea ajuta cu ceva. Si din nou mi-a raspuns ca sa ma rog pentru el si pentru copii, sa treaca peste aceste momente atat de dificile. Si, sa povestesc si altor oameni despre Africa si nevoile copiilor de acolo.

Acum, eu stiu ca noi romanii suntem saraci, ca nu avem asa multi bani cat sa trimitem lucruri in Africa. Si totusi, poate nu bani dar lucruri care sa le fie utile. Haine, incaltaminte, carti in limba engleza, ca Isaak sa ii poata invata sa scrie si sa citeasca si sa aiba acces la minunata cultura occidentala care e atat de sluta dar e singura lor sansa de a scapa din mizerie. Poate ne putem gandi impreuna la ceva ce putem face… nu stiu… nu am nici o idee concreta acum dar poate va vine voua.

Eu m-am hotarat ca intr-o zi am sa ma duc sa vizitez scoala lui Isaak, poate chiar ne strangem mai multi si mergem sa dam o mana de ajutor. Pana atunci insa eu am sa ma rog pentru Isaak si cauza lui. Si va rog si pe voi sa va rugati pentru ei si pentru copiii saraci din Africa. In definitiv e tot ceea ce Isaak m-a rugat sa va transmit.

… și nu toate matrapaslâcurile sunt artă.

Încerc să prind din urmă și să umplu golurile. Caut pe net cu aviditate artiști pe care să zicem că nu îi cunosc încă. De fapt, caut revelații. Apoi mă întorc la prietenii și deja cunoscuții mei și îmi spun:  sunt o enclavă.

E trist până aproape de deprimant să văd cum toți distrușii își spun artiști.  De când o indexare bună pe Google ține loc de talent. Îi mulțumesc maestrului meu că m-a torturat în facultate. Ce-i drept m-a costat 5 ani de pauză de pictură, dar am primit la schimb un set de criterii, valide și asumate.

Critica se spune că nu e constructivă. Aruncatul cu noroi cică nu face bine. Dar un prieten drag mi-a deschis ochii cu un comentariu simplu la o fotografie pe Facebook. Oamenii aceștia care își spun artiști ocupă ateliere, săli de expoziție, și de fapt cel mai grav, spațiu în conștiința publică.

Peste tot există artiști și artiști amatori, însă distincția e clară. De la sistemul de cotare la galerii, critică, case de licitație, totul este menit să facă diferența. În occident manelele nu se vând la același stand cu blues-ul, și nici la același preț, dacă înțelegeți comparația.

Deci, fără a mă erija în judecător, fără a susține că aș deține adevărul absolut, vreau să încep o listă cu persoane care în viziunea mea NU ar trebui niciodată să expună în sălile de expoziție bucureștene aparținând UAP-ului, o instituție deja penibilă care promovează kitsch-ul și prostul gust în loc să ofere cetățeanului de rând (fără studii artistice), o garanție a calității. Și în fiecare zi o să expun câte unul sau mai mulți. De fapt o să expun câți găsesc.

Și pentru că eu chiar cred că a arunca cu noroi nu e constructiv, la fieare 3 distruși voi prezenta și un artist în care cred, pe care ulterior voi încerca să îl promovez prin intermediul ApPAC. Categoriile unde îi veți putea urmări pe aleși vor fi: Așa DA și Așa NU.

Iar ca regulă, nu mă voi lega decât de artiști din UAP. Pe restul îi voi considera amatori și îi voi trata cum se cuvine, fără pretenții și fără  așteptări.

Artistul AȘA NU de azi este o artistă: Maria Fălie

Iată câteva revelații absolut uimitoare. Kitsch-ul atinge cotele sublimului:

http://www.mariafalie.ro/paintings/metamorphose.jpg

http://www.mariafalie.ro/paintings/vicious%20convolution%20I&II.jpg

Aici spre exemplu artista parcă se scoboară direct din Michelangelo… de se învârte săracu’  în mormânt!

http://www.mariafalie.ro/paintings/the%20graining.jpg

Maria Fălie este membru UAP din 2005.

După lupte seculare care au durat peste două luni, am reușit să punem la punct o serie de proiecte cu caracter temporar sau permanent pe care ApPAC le va derula in anul 2010. Mă rog, ne-am canalizat cu planificarea pe perioada primăverii și începutul verii anului curent.

La timpul potrivit, care nu e deloc departe o sa va dau detalii concrete. Pana atunci cautam voluntari pentru a ne sprijini in demersurile noastre.

Cine poate fi voluntar?

Orice persoană de peste 18 ani din România, deși pentru început ne-am concentra mai mult pe București. Voluntarii trebuie să fie persoane dedicate, cu simțul răspunderii și putere de implicare. Cu cât mai tineri și cu mai puține obligații, cu atât mai bine, dar nu zicem nu nici unora mai hărtăniți prin proiecte culturale, redacții, ong-uri.

În principiu primim cu drag pe oricine vrea să ne ajute dar ideal ar fi să știe bine limba română, să fie student(ă) sau absolvent(ă) al unei facultăți cu profil artistic (litere, arte plastice, teatru, film, muzică, arhitectură) sau la una de comunicare, relații publice, singura condiție sine qua non fiind interesul nedisimulat pentru arte și viața culturală. O categorie la fel de binevenită de voluntari sunt webmaster-ii, de care avem nevoie pentru toate proiectele și proiecțelele online pe care le vom desfășura.

Ce așteptăm de la un voluntar?

După ce ne vom cunoaște și ne vom plăcea reciproc, voluntarul va trebui să povestească despre abilitățile și cunoștințele sale și de asemenea să ne spună care poate fi disponibilitatea lui/ei de lucru. În funcție de aceste informații noi îi vom trasa un rol în asociație și îi vom asigna o parte mai mică sau mai mare dintr-un proiect.

Cu ce se pot ocupa concret voluntarii sau care sunt pozițiile deschise pentru voluntariat?

Editor ApPAC.ro

Unul dintre cele mai importante proiecte ApPAC este revista ce poartă și numele asociației. Prin intermediul ei dorim să promovăm cât mai multe manifestări cultural-artistice contemporane. Domeniile de interes pentru redactori vor fi: arte vizuale, teatru și film, muzică, literatură, alte arte, știri culturale internaționale, știri culturale naționale.

Foto-video

Atât pentru revistă cât și în cadrul evenimentelor mai mici sau mai mari avem nevoie de persoane pasionate și de preferat și specializate în domeniul foto-video. Fie că e vorba de fotografii, filmări, montaj, editare, toate aceste activități ne sunt necesare ca aerul pentru a ne putea promova frumos și elegant.

Ofițer comunicare

Pentru că ne ocupăm în primul rând cu promovarea artelor contemporane, una din pozițiile cheie este aceea legată de PR și comunicare. Fiecare proiect va fi promovat separat și, în consecință, va avea nevoie de oameni de comunicare dedicați.

Ce oferim unui voluntar?

În primul rând oferim mult dorita și râvnita experiență în proiecte reale, alături de oameni valoroși din diverse domenii; deloc de neglijat, o platformă de deschidere spre o viață socială suculentă, printre artiști și oameni de cultură. Și mai oferim: referințe pentru angajare (cui merită) și posibilități de angajare în cadrul asociației. Nici factorul financiar nu va fi exclus 100%, cei implicați în proiectele care atrag sponsorizări, finanțări etc., vor putea fi remunerați.

Ce poate obține un voluntar?

În funcție de disponibilitatea de a se implica și de a învăța, un voluntar poate obține un bagaj valoros de cunoștințe și își poate dezvolta abilitățile. Va avea mai multă înredere în el/ea pe plan profesional după fiecare proiect încheiat cu succes. În cazul în care el/ea activează în domeniul artistic va putea beneficia de suportul asociației pentru propriile proiecte. De asemenea, pentru voluntarii jurnaliști, intrarea liberă prin acreditare la tot felul de evenimente, nu este un beneficiu de neglijat. Și, în cele din urmă dar poate cel mai important, va pune umărul pentru o cauză frumoasă, aceea de promovare a artelor contemporane din România.

Acestea fiind spuse așteptăm aplicațiile voastre via email la arte punct contemporane la gmail punct com sau printr-un comment pe blog sau Facebook.

În ultima perioadă, mai exact de un an și ceva, mă întreb din ce în ce mai serios și cu o frecvență ce a devenit deja supărătoare, enervantă, agasantă, ce impact pozitiv are sau ar putea avea munca mea asupra oamenilor din jurul meu, a societății și chiar dacă pe ultimul loc – nu pe ultimul plan, asupra mediului înconjurător.

Am o certitudine, știu că trebuie să pictez. A devenit prioritar și nu am nici o îndoială că trebuie să o fac. Nici măcar nu mă mai interesează dacă va avea un impact pozitiv sau nu. Nu mă interesează nici dacă va avea impact câtuși de puțin! Știu că am ajuns în etapa vieții mele în care e momentul să dau. Și că trebuie să o fac prin toate mijloacele. În primul rând prin cel care îmi e cel mai specific și cel mai apropiat, dar le voi încerca și pe celelalte, mai puțin specifice. Voi scrie, voi face filme, instalații, piese de teatru… absolut tot ce îmi trece prin minte. Dar nu despre asta e vorba în acest post.

Am înțeles anul acesta că e (un) păcat să ai daruri și să nu le folosești, în speță, ani de zile eram frustrată că oameni care pictau de zece ori mai prost ca mine pictau, în timp ce eu nu. Și o vedeam cumva ca pe ciudățenia lor, pe sistemul: ”fratee, ăsta e dobitoc, nu vede că nu are talent, nu vede că se screme degeaba!” sau ”omul ăsta are talent, dar nu are criterii, nici cultură, nici nimic, freacă menta-pânza-hârtia de pomană” și continuarea era ”iar alții (a se citi în sub-text, eu) cu mult mai înzestrați, au bunul simț să stea de-o parte până chiar vor avea ceva de spus. Ironia e că nu ai nimic de spus până când nu te decizi că vrei să spui… sau poate pur și simplu pentru mine a venit abia acum momentul să am ce să spun. Nu știu. Dar revin din lunga paranteză: dacă ai un dar, trebuie să îl utilizezi.

Iar dacă teoria aceasta este validă, și eu cred că este, atunci și experiența, informațiile (know-how-ul), competențele acumulate  în timp, chiar și oamenii pe care îi cunosc sau poate mai ales oamenii pe care îi cunosc și care au încredere în mine, și acestea sunt daruri pe care ar trebui să le utilizez.

Și aici încep întrebările chinuitoare. Agasante. Stresante. Oare chiar e nevoie de încă o asociație culturală? Oare un proiect de artă cu impact social chiar va schimba ceva? Oare vreun beneficiar implicat chiar va fi ”salvat”?

Inbox-ul meu de la toate cele 3 conturi de Facebook pe care le gestionez este plin doldora cu invitații la evenimente artistice, culturale, draci, laci, caca maca. Dau attend, și nu mă înțelegeți greșit, chiar vreau să mă duc, dar eu sunt una, zilele mele au doar 24 h, am câte 3 evenimente pe zi. Pe care să îl aleg? La care să mă duc? Iar eu cu activitatea mea ce voi face, voi mai adăuga încă un rând la inboxul și așa tixit al oamenilor din listele mele. Dar eu voi avea criterii, îmi spun; dar proiectele mele vor schimba ceva… dar orașul ăsta nu este format din cei ”x” mii de pe Facebook care sunt invitați mereu la evenimente și care se și duc. Nu, orașul ăsta e compus din deja peste două milioane de oameni, dintre care mai mult de o jumătate – deci peste un milion, nu au fost în viața lor la nici un eveniment cultural. Iar asta pot încerca eu să schimb, îmi spun. Eu alături de încă niște oameni (pentru că am învățat că nu poți face nimic valoros de unul singur). Și totuși, întrebările rămân deschise. Care sunt șansele de succes? Cât la sută din cei un milion vor fi mișcați în vreun fel de demersurile noastre? Iar dacă vor fi mișcați, cât se vor schimba ei cu adevărat? Vor acorda ulterior prioritate pietonilor de pe trecere? Își vor zâmbi când se vor afla independent de voința lor la aceeași coadă? Vor aștepta frumos să le vină rândul? Vor spune: mulțumesc, te rog, bună ziua, la revedere? Își vor cumpăra o mașinuță în loc de jeep? Da, eu știu, educația și cultura ne lipsesc în România, și mai mult decât oriunde în România, în București. Dar ce poate face o mică asociație culturală în mijlocul unui ocean de nesimțire și dezinteres? Cum pot schimba o mână de oameni un trend descendent? Sau poate deja e prea mare ambiția, cum pot pune umărul să schimbe? Am exemple pozitive. Mă uit la afacerea Cărturești. E o afacere, e construită pe premise capitalist-comerciale. Și totuși a adus un suflu de normalitate, decență și educație în București și apoi în țară. Mă uit la organizații cum ar fi Centrul Dansului Contemporan, care încearcă să își promoveze domeniul de activitate, atât de uitat în România de azi. Mă gândesc la locuri pe unde am hălăduit toată adolescența și pe care încă le mai frecventez: Lăptăria lui Enache, La Motoare, Green Hours sau locuri mai noi cum e MȚR, efectiv bastioane ale normalității într-un București sufocat de nesimțire și demență. Mă uit că fiecare din cei care încearcă să își facă treaba bine, schimbă ceva în colțișorul lor.

Și totuși oscilez. Întrebările rămân.

Iar răspunsurile vor fi, mai mult ca sigur, artistice.

Nu, nu vorbesc despre satul de acum cate sute de ani vor fi trecut de la primul descălecat al lui Bucur. Vorbesc de satul prin care trăim noi zi de zi și pe care ne place să îl numim oraș.

Ultimul an și schimbările produse în mine mă obligă să fac schimbări și la nivel social. Adică să cunosc noi și noi oameni, fapt ce mă bucură dar mă și frapează prin anumite aspecte.

Să zicem că ai cunoaște azi pe cineva și peste 2 săptămâni pe altcineva. Cum ar fi să afli că ambele persoane se cunosc, ba bine că mai cunosc și un amic cu care tu ai pierdut legătura de câțiva ani. Cu fiecare dintre ccei trei ai prieteni și amici comuni. Și lucrurile nu se opresc aici. Afli că frecventezi locuri comune, spații comune, evenimente comune.

Uneori mă întreb cum de nu ne-am cunoscut deja cu toții sau cât timp va mai trece până când voi cunoaște toți oamenii din sat, știi, așa să mă plimb pe Magheru și să salut pe toată lumea… ca la țară.

Mă rog, ce e amuzant este că atunci când schimbi domeniul și deci puțin și oamenii, toți se uită la tine ca la un mic freak, ”cine ești, ce știi tu să faci și ce vrei de la noi” și pentru că nu ai făcut încă nimic notabil în domeniu la ei nu ai nici măcar ce să spui… zici cum te cheamă, încerci să explici în puține cuvinte ce e cu tine pe lume apoi te lupți câteva minute până la ore cu scepticismul lor. După care devin prietenoși.

Deci, în loc de concluzie, prezentați-mă prietenilor voștri, voi încerca să fac o impresie bună și voi mai cuceri o bucățică dintr-o uliță din sat.

Încet, foarte încet încep să îmi înving timiditatea cu privire la lucrările mele… și să le scot la lumină.

Vorbeam cu un amic pe chat și mă întreba dacă revoluționez pictura… ei bine nu. Nicidecum. Nici pomeneală. Am vrut să fac o lucrare în maniera vechilor maeștri. Nimic nou. Nimic experimental. Doar golul pe care îl simt eu când trec pe lângă linia aceea de tren. Golul și liniștea  apăsătoare, surdă pe care zăpada o etanșează țiuitor, subliniind absențele.

Lucrarea se numește ”De aici pleacă trenul de Munchen”.

Mai multe imagini pe pagina mea de Facebook.

Azi e ziua cea mare, toată lumea care mă cunoaște și lucrează în publicitate, comunicare sau domenii conexe a fost spămuit sau stresat de mine în vreun fel sau altul cu acest eveniment.

Îmi cer scuze în mod oficial pe această cale, dar nu am ce sa fac… e destinul care a hotărât ca eu sa mă ocup de cea mai tare petrecere pentru publicitarii din România. Și încet dar sigur, proiectul prinde contur iar la orizont se întrezărește o gașcă de petrecăreți publicitari gata de “acțiune”. Și bine face, că diseară perspectiva se va blura considerabil… nu spun de ce dar amicii înțeleg

Ce mai tura-vura, dacă lucrezi în publicitate (fie că ești cel mai mic și pitic junior sau cel mai potent ștab) te aștept alături de organizatorii evenimentului, Extreme Events și de gazdele acestei ediții, Clubul Jaya la Pub4Pub Mascarade. Nu te sfii să te costumezi dar dacă nu ai cu ce îți dăm noi o mască.

Un rând vă mai rețin atenția să mulțumesc minunaților parteneri media pe care mă jur solemn să îi convoc mult mai devreme la ediția a treia și să le trimit toate materialele la timp, în ordinea sosirii în proiect: IAA.ro, Hotcity.ro, MarkMedia.ro și cei mai promițători studenți din România zilelor noastre, Advice Students.

O gasca de fete carora le pasa de animale se tot chinuie in fel si chip sa stranga niste bani pentru mancarea cainilor din adaposturile Robi. Iar acum au venit cu o noua gaselnita, un targ de Martisor si handmade la Fourteen (un clubulet foarte cochet si placut localizat vizavi de Ateneu pe str. Benjamin Franklin la numarul 14).

Toata lumea poate dona obiecte handmade sau ce s-ar mai putea cumpara de martisor iar banii vor fi la randul lor donati catre Robi. Mai multe detalii gasiti aici . Clubul va asteapta cu oferte promotionale si cu atmosfera placuta cu care cei de-ai casei deja s-au obisnuit.

Poti ajuta si tu donand obiecte hand-made, scriind si promovand aceasta initiativa sau chiar donand bani direct la Robi, 4animals.ro.