Posts from — April 2010

Să fii femeie e bine 26 de zile pe lună. Însă, așa cum unii sunt mai egali decât ceilalți la Ferma Animalelor, tot așa și dintre aceste 26 de zile minunate, unele sunt mai minunate ca celelalte. Iar astăzi este una dintre acele zile, pentru că, fetele și numai fetele au fost invitate de Sana la film. Și nu la orice film ci la sala VIP de la Afi Cotroceni, unde am mai fost o dată tot în gașca încropită de Sana și încă o dată așa, ca muritorii de rând, achitând bilet și neinvitată de nimeni (și asta pentru că acolo, în sala aia VIP chiar te simți bine la film!).

Și cum stau eu așa și bifez ToDo-uri pe listuța mea, mă gândesc la ce n-ar da un bărbat să fie invitat între atâtea femei toate carismatice si simpatice, toate zâmbitoare și prietenoase. Dar neah. Ne pare rau. Nu aveți acces. Puteți să vă mușcați pumni de ciudă. La seara Sanei de la Sala VIP din Cotroceni nu au voie bărbații cum nu avem noi femeile voie în altar, de exemplu… na uite cum răzbună Sana pe scurt 2000 de ani de discriminare religioasă. Sau cum nu avem noi ce căuta la serile cu fotbal sau pe stadion (tot un soi de biserică da mai zgomotoasă) acum nu că noi ne-am dori să venim pe stadion… că nu prea vrem. Dar bărbații sigur ar vrea la film cu 20 de gagici la sala VIP… Si lista de Sâc Sâc poate continua la nesfârșit dar am treabă multă și mă grăbesc că nu vreau să pierd filmul.

Astazi incheiem ceea ce am inceput acum fix 2 saptamani si anume, prima etapa dintr-un proiect ce sper eu sa aiba rezonanta si in viitor. Rezultatul financiar, simplu de cuantificat este de aproximativ 1000 de $. S-a strans putin mai mult dar mai avem de platit cate ceva. Ideea e ca saptamana viitoare, din Bucuresti, Romania – vor pleca 1000 $ catre Busabaga, Uganda.

Nu am sa fac aici si acum pomelnicul cu toti cei carora le multumesc. O sa le scriu separat cate un mesaj personal, macar atat pot sa fac si eu. Nu am sa fac nici un bilant cantitativ vizavi de sumele pe care le-am luat, cine a dat si ce a dat. Nici nu am sa imi cer scuze ca dupa ce s-a oprit, din motive tehnice, proiectia din timpul licitatiei la care am muncit 2 zile, nu s-a aprins lumina si am prezentat lucrari de arta pe intuneric. Nu am sa spun nici ca am facut eforturi sa vorbesc si sa nu zambesc, si ca tot nu m-am abtinut si m-a durut foarte tare fiecare zambet si mai arat si odios prin poze…

Despre altceva vreau sa vorbesc acum; sunt impresionata de oamenii din jurul meu. De toti. Dincolo de cativa carcotasi si cativa paranoici. Sunt profund impresionata de niste artisti care si-au dat lucrarile, unele foarte valoroase de altfel, pentru a fi expuse, lasate la liber si vandute subevaluat pentru o cauza buna.

Sunt impresionata ca vedete sau mai bine zis oameni cunoscuti au putut veni sa ne ajute fara a astepta acoperire mediatica, asocieri benefice brandului personal sau eu stiu ce rezultate mercantile…

Dar mai mult decat orice, sunt impresionata pana la lacrimi (nu e un eufemism) de faptul ca o mana de oameni simpli din Romania pot face fiecare cate un gest mic astfel incat din putinul nostru sa ajutam pe altii mai saraci decat noi. Trebuie sa va spun ca ieri in Absintherie nu au fost oameni bogati, nu au fost magnati ai petrolului sau bancheri… au fost oameni ca mine si ca voi, cei ce cititi, oameni care in ultimele zile inainte de salariu strang din dinti si asteapta. Oameni care platesc rate. Oameni care poate chiar daca au o mica afacere se lupta cu sistemul si cu taxele si cu ziua de salariu a angajatilor lor. Si de aceea, suma de 4000 de lei, chiar daca nu e mare… e foarte mare. E imensa. E dovada ca oameni simpli, asa ca noi, si saraci, din lumea a treia, cum ne numesc ei… pot scoate din buzunar o suma mica (dar mare in raport cu veniturile lor) pentru a o trimite unor oameni din “lumea a patra”.

Seara de ieri mi-a dat sperante. Pe bune. Mi-a spus asa. Daca in 2 saptamani se poate face asta… pentru niste copii abstracti, necunoscuti, de pe alt continent, atunci in cateva luni ar trebui sa facem ceva cu adevarat bun pentru copii nostri, cei de aici de langa noi. Dar nici de micutii din Busabaga sa nu uitam totusi, ca sunt si ei nimanui din punct de vedere financiar.

O sa revin cu noi provocari. Pana atunci… un weekend de odihna bine meritata.

Până nu demult aveam certitudini. Eram sigură care este scopul meu în viață. Mă simțeam sigură pe mine și pe obiectivele mele. Apoi a urmat o perioadă de aproximativ un an în care am distrus cu strășnicie toate certitudinile. Am luat un buldozer imens, din acela cu bilă, și am izbit cu el toată construcția, din toate părțile. Am lovit în sfera carierei, a meseriei, am lovit în zona socială, a prietenilor și cunoștințelor, am lovit în ceea ce se numește suflet… și am păstrat numai ceea ce a rezistat demolării. Prin unele locuri am scos cărămizi din temelie astfel încât pot redesena anumite părți ale clădirii. În altele, au rămas ziduri întregi, câte o casă a scării… câte o pivniță sau câte un pod. Era mare construcția, însă acum va fi mult mai mare. Aproape am terminat planurile și îi dau drumul.

Cu toate astea, tot acest proces de zguduire și reluare de la cifre mici, mă duce la o stare de angoasă și incertitudine. De exemplu nici nu știu ce să scriu pe acest blog. Cât să împărtășesc și cât nu. Cât să scriu despre camere și cât despre zugrăveala exterioară. De exemplu nu știu pe cine să primesc în casă, pe cine în curte și pe cine să întâmpin în stradă.

Da, da, știu eu fiecare cine este. Dar nu mă înțeleg eu pe mine în legătură cu ei. Îi știu și îi simt pe cei puțini rămași de după demolare. Și știu cum să mă raportez la ei.. Dar cei care mi se potriveau și înainte și mi se potrivesc și acum sunt atât de puțini. În rest, caut rețete de interacțiune. Și nu știu dacă găsesc. Sau găsesc, la nivel superficial, dar în interior nu mă simt împlinită.

Unde e locul meu? unde mă simt eu acasă când mă caut prin ceilalți? Care e zona mea? Cartierul meu? Unde aș putea începe să fac din amiciții prietenii? Unde îi voi găsi pe cei ca mine? Îi caut prin diverse cercuri dar unii mă obosesc pentru că sunt prea haotici și instabili; alții prea intelectuali și calculați; unii prea obsedați cu viața sănătoasă și fac din asta un scop în loc de o cale, alții, apropieți de această categorie, își manifestă egoismul prin delăsare și relaxare exagerată; unii ascultă muzică pe care eu o consider deși bună, chiar nașpa, unii sunt mult mai culți decât mine și efectiv mă simt frustrată lângă ei. Unii nu se suportă pe ceilalți.

Eu reușesc să interacționez cu toți pe rând, dar consum ceva resurse. Pentru că eu pot fi haotică uneori dar numai superficial, în interior e ordine și disciplină. În cazul acestor oameni eu mențin relația și cadrul. Asta mă obosește pe termen lung așa că mă vad cu ei cu o frecvență relativ redusă. Intelectualii calculați sunt foarte mișto, chiar îmi plac și mă atrag… dar nu mereu. Uneori sunt foarte in mood de discuții adânci și neconstructive decât la nivel spiritual, alteori nu. Pentru că uneori partea mea practică pur și simplu nu mai are răbdare. Prea sănătoșii, deși oameni minunați și ei, pe care îi invidiez sincer pentru grija pe care și-o pot purta, mă irită tocmai din cauza acestei griji exagerate pentru propria persoană. Delăsătorii sunt plăcuți atunci când am chef să mă relaxez. Alături de ei viața se calmează, își schimbă ritmul, trece pe slow motion. Și asta e foarte tare, pentru că acestea sunt momente în care apuci să te bucuri de ea. Dar eu nu sunt nici așa tot timpul. Pe mine starea asta perpetuată prea mult mă termină. despre cei cu muzica, nu pot spune decât atât: ne putem înțelege bine dar dacă muzicile noastre sunt atât de diferite, înseamnă că noi, structural suntem diferiți, deci, da, cu ei mă regăsesc prin punctele comune dar mă pierd prin diferențele structurale. Cei culți care mă frustrează mă și ambiționează. Datorită lor citesc mai mult, văd filme, mă duc la spectacole când pot. pentru că ei sunt exemple că se poate, și că oamenii pot primi bucurie din cultură. Totuși, orice aș face eu, nu sunt om de cultură și lângă ei fac oarece eforturi, nu să-i înțeleg, că de bine de rău stăpânesc un limbaj de bază, ci să-i cuprind.

Astfel, iată-mă jalonând printre oameni atât de diferiți care fiecare rezoneaza cu mine pe câte o fațetă sau două iar eu încercând să învăț cât mai mult de la fiecare și să ofer la rândul meu ceva fiecăruia dintre ei. Cu toate astea făcând oarece eforturi să susțin toate aceste relații atât de diferite între ele, cu oameni atât de diferiți.

Iar în loc de concluzie vin și întreb: sunt aici pentru că nu știu care îmi e locul sau locul meu e chiar aici între toți acești oameni diferiți care fiecare mă obosește și mă împlinește sau mă provoacă în felul lui.

Am trecut de stadiul in care ne puneam intrebari cu privire la cine, unde, cum. Repede de tot am ars toate aceste etape.

Cine doneazalucrari: Ciprian Paleologu, Mihail Cosuletu, Simona Vilau, Matei Branea, Sorin Dan Cojocaru, Paul Hitter, Daniela Vasiliu, Alex Mirea, Gina Buliga, Vlad Eftenie, Marius Vancea, Cristi Malaia, Roxana Soare, RaduVitalaru, Alexandra Plamadeala.

Invitati speciali care au pus un umar considerabil: Ikhaya Drum, Diana Kiss (visuals), Marius Chivu, Alice Nastase si Florin Grozea

Datorita cui: managerilor de la Absintherie Sixtina care ne-au pus la dispozitie un loc minunat, Cicloteque care ne lasa sa le folosim bicicletele moca pentru a imparti invitatii dar mai ales tuturor prietenilor si voluntarilor ApPAC cu care voi face o lista amanuntita si o voi posta pe Art4Africa.wordpress.com cat de curand.

Art4Africa e in primul rand o experienta despre oameni si despre conexiuni interumane. Este intradevar un exercitiu de empatie in abstract. Cine poate sa isi indrepte gandurile catre un sat mic de pe un alt continent, poate sa faca ceva si pentru tara lui, si pentru orasul lui si in definitiv pentru el insusi.

Multumesc tuturor celor care fac Art4Africa si ii rog sa ne mai suporte pe mine si pe Laura inca 6 zile.

Paștele e o sărbătoare a familiei și a întoarcerii acasă. De aceea, zilele astea, toți bucureștenii cu părinți prin alte orașe sau sate, se duc acasă. Iar noi, băștinașii, rămânem și noi, tot acasă. Astfel, în aceste minunate zile de sărbătoare putem radiografia compoziția aluatului în are ne scăldăm zi de zi.

Câți suntem de-ai casei, câți suntem importați, cum suntem noi, ăștia de ne tragem chiar de aici… câți suntem?! Prima observație e că suntem extrem de puțini!!! Că de fapt, orașul nostru, acasă al nostru, nu e al nostru!! suntem minoritari la noi acasă.

A doua observație e că aluatul este atât de bine mixat și centrifugat încât atunci când veneticii pleacă fiecare pe de unde se trage, noi, ăștia rămași, ne simțim ca și cum am avea un gol în stomac, ca și cum ne-ar lipsi ceva. Ne verificăm agendele, încercăm să ne strângem și să ne repliem în grupuri mici și să ne comportăm a și cum totul ar fi în regulă. Dar nu prea e… prietenii noștri sunt pe la ei pe acasă, iar acasele lor sunt departe, deși zi de zi ei sunt aici cu noi, făcând parte din realitatea noastră comună. Noroc că ne rămân prietenii din copilărie… care na, au copilărit și ei tot aici.

A treia observație e una de rău pentru toată lumea. Orașul e mult mai civilizat când în el rămân numai bucureștenii. Semn că pe lângă prietenii noștri, în oraș au imigrat și mulți țărani și limitrofi (am auzit pe un prieten din Cluj vorbind așa de țăranii de București) care nu s-au obișnuit niciodată cu faptul că orașul acesta a devenit acasă la ei pe tot timpul anului mai puțin de Paște și care își bat joc de el zi de zi, aruncând gunoaie pe jos, conducând jeep-uri uriașe și infecte, tăind fețe și claxonând la semafor. Dar nu e doar vina lor, noi dacă am fi fost o minoritate coioasă i-am fi pus la respect, i-am fi învățat bunele maniere, le-am fi dat de înțeles că așa ceva nu se face acasă. Dar noi suntem o minoritate fără coaie și fără identitate, așa că ne merităm soarta 360 de zile pe an.

Restul de 5 zile rămânem printre ”ai casei”, numărând zilele până când orașul se umple la loc, redevenind spațiul pe care îl știm zi de zi, cu bune și cu rele, prieteni și jeepuri.

Nu știu de ce dar în ultima vreme nu mi-am mai găsit deloc stare să scriu pe blog. Parcă nimic nu mi s-a mai părut demn de împărtășit, de scris negru pe albul virtual al monitorului. Dar după o primă săptămână de la începerea Art4Africa, cel mai recent proiect ApPAC mă simt obosită, sictirită, secată și acrită de atât negativism. Ca să ripostez tuturor acestor negații fără să îmi mai fac sânge rău, fără să mai plâng și să mă enervez o să fac lista cu cele mai frecvente și o să le răspund. A… dacă vă recunoașteți negația aici să știți că minimum încă 3 persoane au gândit așa, de aceea am ajuns să scriu pe blog…  pentru că sunt pattern-uri.

1. De ce te-ai apucat tu măi Nona să faci chestii umanitare pentru copiii din Africa? Nu mai avem noi copii săraci de a trebuit să te apuci de proiecte pentru Africa? De ce nu faci pentru ai noștri?

Răspuns: Pentru că pentru ai noștri probabil ai început tu să  faci deja ceva, din moment ce îți pasă atât de mult. Sau nu ai început să faci nimic?

2. Tu chiar crezi că o să schimbi ceva? Adică tu chiar crezi că o să rezolvi problemele Africii cu un proiect artistic?

Răspuns: Nu, nu am spus nici o clipă că pot rezolva ceva. Nici măcar problema școlii din Busabaga nu se va rezolva complet cu un proiect. Dar, împreună putem să ameliorăm situația unor oameni ajunși la limită. La limita subzistenței, la limita puterii de a se lupta cu corupția. Dar nu și la limita speranței și încrederii în semenii lor.  Până că și faptul că o mână de oameni de undeva din alt colț al lumii se vor întâlni într-o seară și vor încerca să îi ajute – cumva- este un pas înainte. Este un semn că nu sunt singuri și că ne pasă.

3. Cine o să vină să cumpere artă când e criză economică? Și cât crezi că o să strângi?

Răspuns: Nu știu. Dar dacă nu o să încercăm nu o să aflăm niciodată.

4. De unde știi tu că negrul ăla pe care nici nu îl cunoști nu o să folosească toți banii în scopuri personale.

Răspuns: Știu pentru că simt. Pentru că nu mi-a cerut niciodată nimic. Pentru că tot ce fac e din proprie inițiativă. Lui săracu nici nu îi venise ideea că ar putea fi ajutat financiar. Pentru că am verificat în presă și acest om, alături de alți câțiva, au reușit să ofere o șansă la învățământ unor copii dintr-un sat atât de sărac cum noi nici măcar nu ne putem imagina. Iar acest om lucreaza de ani și ani pe un salariu de nimic și își dedică întreaa existență unei cauze în care crede. Pentru că îl respect pe el și munca lui. Și pentru că, în ceea ce mă privește, pentru ceea ce face și tot ce a făcut, ar putea să își păstreze și banii și tot ar fi echitabil. Dar el nu îi va păstra. El vrea să facă acoperiș școlii, iar pentru el asta cred că e o prioritate.

5. Dacă vrei să îi ajuți de ce nu te duci acolo? De aici îți dă mâna să fi generoasă.

Răspuns: Păi o să mă duc imediat cum strâng bani de drum. Cine știe, s-ar putea să întâlnesc acolo oameni pozitivi, cu speranță, credință și încredere în oameni și să nu mai am chef să mă întorc.

Iar în încheiere, lăsând tonul arogant-agresiv la o parte, vreau să vă spun cum gândesc eu. Eu nu cred că există un loc mai bun sau mai rău pentru a încerca să faci un bine. O situație mai potrivită sau mai nepotrivită.  Nu există momente prea devreme sau prea târziu. Fiecare trebuie să facă ce vrea, pentru cine vrea, când vrea. Unii, printre care și eu, sunt preocupați de problemele câini maidanezi, cu copii din Africa, cu educația copiilor care nu au acasă tot ce le trebuie. Alții înceară să facă ceva pentru oamenii aflați în nevoie, bătrâni sau bolnavi sau pentru orfani. Fiecare e bine să facă e și mai ales cât simte.

Dacă v-am deranjat cu apelurile mele, cu cererile mele sau chiar cu ideea proiectului în sine, vă rog să mă scuzați. Eu fac ceea ce simt că trebuie și că pot să fac. În definitiv o fac și pentru mine, pentru că nu pot să închid ochii noaptea gândindu-mă la mutrișoarele alea negre care nu vor mai avea în scurt timp nici măcar amărâta aia de cană de lapte de căpriță cu o bucată de pâine. Și dacă ceea ce vom face noi pe 15 aprilie le cumpără copiilor acelora mâncarea pe 3 luni, eu o să mă simt mai bine. Și cred că și voi. Aceia nu sunt singurii copii săraci din lume. Nici măcar nu sunt cei mai săraci din lume sau din Africa. Dar sunt cei pe care îi cunosc eu. Le știu numele. Știu câți dintre ei sunt seropozitivi. Știu că își doresc să meargă la școală să învețe să scrie și să citească pentru o șansă la o viață mai bună decât a culegătorilor de trestie de zahăr.

Sper că nu vă cer prea mult ca dacă nu vreți să vă implicați, dacă nu vreți să aveți de-a face cu proiectul, să încerați măcar să nu mă mai agresați cu negativism, pesimism și neîncredere. Pur și simplu e o chestiune de alegere, a unora să facă și a altora să nu facă. Dintre cei ce vor să facă, unii își aleg să facă pentru ceva și alții pentru altceva. Totul e binevenit.

Iar ca o paranteză, să știți că am pe țeavă 2 proiecte pentru copii autohtoni numai că abordarea e mult mai complexă și lucrez la ele de ceva vreme. Probabil la toamnă le vom demara. Deci, în câteva luni să înțeleg că o să contăm pe sprijinul vostru?

Un Paște fericit și luminos și o mare dorință de a face vă doresc și îmi doresc și mie! Vă pup.