Posts from — May 2010

De la începutul anului tot facem evenimente la ApPAC. Ca toată lumea facem și noi parteneriate de presă. Ei bine, nu știu cum vom face de acum înainte dar nu vom mai face parteneriate de presă decât în anumite condiții. Evident, partenerii noștri de până acum vor rămâne alături de noi și chiar le vom oferi spațiu mai amplu de expunere a logo-urilor si alte metode de promovare incrucisata dar pentru parteneri noi vom avea cerinte noi.

În principiu, parteneriatul de presă implică o susținere substanțială, consistentă din partea publicației care vine să promoveze prin mai multe mijloace un eveniment. Aceasta susținere trebuie să se manifeste prin cel puțin un material redactat special pentru eveniment, eventual niște spațiu media, un concurs, un proiect special – ceva.

Ei bine, în presa din .ro, parteneriatul de presă reprezintă pentru cei mai mulți dintre jurnaliști copierea comunicatului de presă. Oameni buni, NU. Aia nu este un parteneriat de presă. Aia este copy-paste. Atât și nimic mai mult. Pentru asta nu meritați sigla voastră pe afișele noastre.

Ca să nu mai vorbesc că în general ”jurnaliștii” din .ro au uitat în puii mei să scrie materiale. Eu cunosc o singură jurnalistă căreia dacă îi dai un comunicat se apucă și scrie un material profi. Jenant. Ridicol.

Am ajuns eu să reformulez comunicatele de presă ca să nu mai văd același și același conținut clonă. Dar e muncă de sisif – să stau eu, omul de comunicare, să scriu articolul fiecărui jurnalist căruia îi trimit.

Ieri totul a culminat când la un email care suna cam așa: Vă semnalez apariția unui eveniement cultural, promovați dacă considerați adecvat - mi s-a răspuns sec: ”Fără logo-ul nostru pe afis?” Da fără. E simplu. Consideri că ce ți-am trimis e o știre bună pentru cititori – redactezi și publici. Consideri că nu îi ajută – nu publici. E rolul meu de PR să trimit comunicate și e rolul tău de jurnalist să-ți informezi publicul. Rolul meu nu e să îți promovez logo-ul publicației – și nici al tău!!! tu trebuie să scrii și să îți informezi cititorii – de marketingul publicației trebuie să se ocupe departamentul de marketing al publicației.

Și, în loc de încheiere – dragi jurnaliști, cine dracu credeți că stă să se uite la banda aia din josul tipăriturilor să vadă siglele voastre??? Publicul este puțin jenat fix în cur de sigla voastră de 1 cm din josul unui afiș. Vă dau o veste, nici nu se vede – nici nu se distinge. E doar pentru noi (organizatorii) și voi (presa) ca un indicator de o oarecare factură și cam atât. Dar na… asta e romania, facem mimetic ce vedem la alții – că e bine sau rău, util sau nu.

După ce a plutit în derivă o vreme, blogul meu a reînceput să mă reprezinte… așa, încetisor încetișor. Acum simt din nou că ne-am împrietenit și că am putea să facem o treabă bună eu și el. Adică eu și Blogul.

Dar poate vă întrebați ce înseamnă că mă apuc de ”blogging”, că vorba aia, am cel puțin un blog odată de la începutul lui 2006… ei bine, să mă explic.

Iată cum mi se pare mie că stă treaba… mulți oameni au bloguri. Și mulți scriu foarte bine. Unii au și mulți cititori. Fără să mă laud, am fost și eu printre ei de câteva ori, cu un număr de vizualizări pe zi care ar fi făcut geloasă o întreagă redacție a vreunei publicații de nișă. Și totuși, ca acești mulți alții – nu m-am numit niciodată ”blogger” și nu m-am marketat ca atare. De azi însă lucrurile se vor schimba.

Când o să mă întrebe cineva cu ce mă ocup o să spun: artist plastic, manager cultural și blogger. NA!

Acum poate o să vă întrebați de ce aș face eu una ca asta. De ce m-aș apuca de această ”meserie” pe care oricum deja o practic de 4 ani. Ei uite pentru că m-am prins că deși mi de oameni scriu, sute de oameni scriu bine, numai câțiva (zeci poate) au beneficii din treaba asta. Beneficii de imagine, de context și chiar beneficii materiale.

Ce implică să fii ”blogger”: de principiu e o treabă cam de căcat, trebuie să scrii zilnic chiar dacă nu ai nimic de spus. Trebuie să ai mereu în minte ceva de aberat pe o temă oarecare și să bagi acolo. Trebuie să te bagi în seamă cu alți ”bloggeri” gata poziționați. Nu contează dacă îți plac sau nu cu adevărat – nu. Trebuie doar să îi pupi în cur. Mă rog, ai și varianta să îi înjuri dar na, acum depinde dacă ai coaie pentru asta. Ideea rămâne aceeași: să te bagi în seamă. Procesul e simplu. După ce te bagi în seamă ei o să îți pună linkul în blogroll și tu vei crește în Zelist, această biblie a bloggerilor, unde aceștia sunt listați în funcție de performanțe măsurate pe calculator. Mai mult decât atât, atunci când te bagi în seamă, în commenturi lași și linkul tău – și așa le furi audiența celor pe care taman ce i-ai pupat în cur. Dar nu se supără nimeni, că așa-i în blogging. Ca să fie treaba completă, trebuie să vorbești, musai, la Radio Linx (va fi groaaaaaznic de plictisitor – cel puțin pentru ascultători – dar ăsta e prețul pe care ei, ascultătorii trebuie să îl plătească pentru a deveni și ei ”bloggeri” într-o zi!) și mai trebuie și să mergi în excursii organizate de Bobby Voicu. Mă rog, alea cred că sunt mai puțin plictisitoare decât vorbitul la Radio Linx.

Ca ”blogger” ai și libertăți de mișcare, cum să nu. Îți poți alege calea spre succes: scandal (cu alți bloggeri sau cu oricine), sex (și alte trebi corelate), viață sănătoasă și/sau bullshit aspirațional, tehnologie, gadgets, mașini (Ăștia de scriu despre așa ceva sunt cei mai cadorisiți dintre toți bloggerii. Dacă te ține să scrii despre porcării d-astea te faci cu televizor color cu diagonală de 100 de mii de centimetri și cu 30 de gadgeturi unul mai inutil ca celălalt. Dar , na, dacă te-ai apucat să scrii de d-astea sigur o să te bucure ca pe un copil. aa… și vei testa mașini bengoase). Mai sunt și cei puțini care au reușit să devină ”bloggeri” scriind chestii mai puțin comerciale, oameni care scriu despre cărți, muzică, artă, probleme sociale, care sunt sinceri în afișarea preocupărilor lor și care înregistrează un oarecare succes, dar sunt numărabili pe degete și oricum nu prea apar în față.

Nu știu încă ce mix de scriere îmi voi alege ca să devin ”blogger” dar pe parcurs o să se concretizeze. Voi încerca să rămân în categoria bloggerilor sinceri cu ei și cu cititorii lor – și sper să funcționeze. Peste 6 luni o să trag linie să văd ce a ieșit. O iau ca pe un proiect personal și profesional în același timp.

Rezultatele se vor măsura în:
- creșterea ridicolă a traficului (până la limita la care mă va enerva)
- primirea de propuneri din tot felul de locuri să mă implic în diverse
- o înălțare amețitoare în ZeList
- începerea de colaborări cu publicații unde să scriu despre frământările mele
- zeci și sute de invitații la tot felul de evenimente și nebunii din care voi refuza peste 90% că așa fac bloggerii cunoscuți

cam atât pentru moment.

Astazi a aparut in Dilema Veche un fragment dintr-un text pe care l-am scris pentru rubrica lor online, “Oameni cu bicicleta la cap”. Din pacate la taiere si montaj mi se pare ca s-au pierdut cateva date esentiale ale textului de aceea am cerut permisiunea de a-l publica in forma lui intreaga pentru cititorii mei, care sper eu, au rabdare cu mai mult de 500 de caractere.

Cu bicicleta prin București

Când am fost invitată să scriu acest text despre bicicleta, inițial m-a invadat un val de bucurie și gânduri bune. Când aud cuvântul „bicicletă” în mintea mea se crează instantaneu un cumul de stări și noțiuni pozitive, care se împletesc într-un ghem luminos galben-sidefiu. Mental, leg bicicleta de o senzație deosebit de plăcută de alunecare, de plutire, o deplasare liberă, neatingand pământul cu picioarele deloc deloc, aproape ca într-un zbor. Să alunec liberă pe asfaltul străzilor pe care le iubesc atât de mult, unde uneori un copac sau un calcan de casă îmi redesenează povești dintr-o copilărie citadină ce pare atât de îndepărtată acum. Coroana castanului copilăriei mele, care se întrevede din viteză prin dreptul șirului de case, stejarul uriaș din curtea vecină, cel care făcea ghinde atât de valoroase pentru care dădeam la schimb castane… apoi casa adolescenței cu acoperișul ei fără înclinații, unde mă suiam dimineața înainte de răsărit ca să ascult pescărușii cum trec spre Dâmbovița… apusurile cu sute de ciori croncănitoare din Cișmigiu… plimbările cu câinele meu Airedale Terrier în lesă și Nirvana în căști, terasa la Motoare… stradă după stradă, colț de București după colț de București. Iubesc orașul ăsta și cel mai mult îl iubesc pe bicicletă, simțind vântul cum îmi mângâie fața și brațele, soarele cum se izbește de asfaltul fierbinte, mirosul de tei sau de plop și iar miros de asfalt fierbinte sau reavăn. Toate astea mi-au zburat prin minte, acolo în grădina din Piața Victoriei, privind la bicicleta oranj, parcată în soare…

Și totuși am ales să scriu despre un cu totul alt aspect al mersului cu bicicleta prin București și anume: bărbații. Vreau să vorbesc despre asta. De fapt vreau să țip despre asta. Să urlu despre asta. Să anin de bicicletă un steag mare pe care să scriu toate înjurăturile pe care le cunosc și fiecare idiot care se ia de mine să își poată alege de acolo ceva. Aș vrea ca fiecare bărbat decripit și libidinos care îmi iese în cale să fie femeie timp de 12 ore, în București, pe bicicletă. Și nu o femeie frumoasă sau provocatoare. Nu. Pur și simplu o femeie. O femeie în blugi și tricou. Mă întreb dacă ar avea curaj să mai iasă din casă după aceea.

Dilema Veche este o publicație culturală, nu pot să înșir tot ce mi-au auzit urechile mergând pe bicicletă în acest oraș. Nu pot pentru că m-ar ustura pe mine buricele degetelor și pe cititori ochii. Dar pot să povestesc cât de tare m-am speriat când un bețiv s-a așezat în fața mea, pe carosabil, și deși am încercat să îl evit, să frânez, mi-a prins bicicleta și aproape m-a doborât în timp ce rânjea la mine o gură imensă hâdă știrbă și împuțită prin care ieșeau niște cuvinte absolut fără sens pentru mine: „mă mai iubești? mă mai ții minte de aseară? de ce nu mă iei în brațe?…” altă dată la un semafor am fost înconjurată de mai mulți indivizi, probabil muncitori care ieșeau de la lucru, care au început să îmi strige lucruri. Eram în fustă. Unul dintre ei a venit și mi-a ridicat fusta să vadă dacă am chiloți pe dedesubt. Pe stradă erau oameni. Eram la un semafor din București! Evident nimeni nu a făcut sau spus nimic. Fusta însă era lungă și chiar ridicata… nu mi s-au văzut decât genunchii. Totuși umilința pe care am simțit-o nu se măsoară în centimetri de material… Ieri mi s-a prins lanțul între foi, așa că am fost nevoită să întorc bicicleta invers și să îl reglez. De la balconul unei clădiri în renovare o altă haită de muncitori au început să urle diverse cuvinte și expresii (pe care deja le cunosc, pentru că se repetă) dar printre strigături una dintre ele m-a îngrețoșat profund: „ai nevoie de ajutor? te ajut eu dacă… „

Cumva toți bărbații atavici ai acestui oraș suprapun ideea de șa cu un falus enorm al cărui purtători probabil nu sunt… toate pornirile lor animalice se dezlănțuie scabros și cine știe ce pulsiuni nerezolvate ascund urletele și rânjetele lor. Dar cine vrea să afle? Eu nu îmi doresc decât să fiu lăsată în pace atunci când merg pe bicicletă. În drumul meu, în visarea mea, în regresiile mele către o copilărie citadină, într-o vreme în care muncitorii își vedeau de ale lor și femeile nu erau agresate verbal când îndrăzneau să meargă pe bicicletă.

Acestea erau fotografiile cu care am ilustrat eu textul:

Va promisesem mai demult niste liste de artisti “asa nu” si artisti “asa da”. Desi nu m-am tinut de cuvant (din lipsa de timp – va asigur, nu de subiecte), iata-ma cu un post despre un artist “asa da”.

Recunosc ca incerc sa infrang o oarecare doza de subiectivitate, pentru ca Paul imi e, sau incepe sa-mi fie intr-o oarecare masura, prieten. Iar din postura unei legaturi afective – obiectivitatea devine incerta. Insa, pana la urma ce poate fi judecat cu obiectivitate in arta? – si mai ales, de ce.

L-am reintalnit pe Paul Hitter online, pe Facebook, acum fix un an. Imediat dupa ce i-am dat “add” am intrat in contact cu lucrarile si cu fotografiile sale. Am intalnit un univers interior impresionant. Asa cum mi-am imaginat mereu ca trebuie artistii sa aiba. Cu simboluri, cromatica, morfologii aparte. Nu neaparat – doar ale lui – dar cu siguranta, puse impreuna intr-un melanj unic si nemaivazut de mine care ii apartine si pe care si l-a insusit dandu-i si un nume – “expresionism balcanic”

Iata cum dintr-o data ma trezesc prinsa intr-un carusel de tigani pistolari, toreadori si Fride Kahlo, imigranti infuriati sau marginalizati, cartofori si curve, dictatori si superstaruri. Culorile sunt tari, trompete si viori, tambale si acordeoane, motivele populare se amesteca cu cele culte in grafisme colorate, tablourile lui Paul… spun si re-spun aceleasi povesti pe care le stim si nu stim de ce le-am uitat sau le-am ascuns pe undeva. Povesti care par prea simple si prea invechite, nu au lustrul si poleiala artei contemporane fabricata in eprubete urbane. Nu sunt industriale si nici minimale. Tehnica lui Paul e clasica – picteaza in ulei, cu pensula pe panza; nimic “contemporan” la nivel de suport sau limbaj – povestile lui insa sunt contemporane. Sunt cele pe care le traim zi de zi, doar ca inchidem ochii in fata lor. Povesti despre fete din est care se duc la nemti sa se prostitueze sau despre barbati care pleaca sa fure sau sa culeaga capsuni. Povesti despre razboaie civile si soldati, despre bombardamente si supravietuire, despre alcool si brutalitate, despre feminism si discriminare in alt fel decat e “politically correct”. Ei bine, Paul le spune pentru a fi intelese de oricine, de la cel mai prost pana la cel mai destept, in cel mai simplu, clar si sincer limbaj vizual.

Lucrarile lui Paul arata bine. Atunci cand le vezi in realitate, dincolo de plasma monitorului sunt impresionante. Cromatic, plastic, vizual. Si totusi, atunci cand m-am uitat mai atent la ele, si incercand sa il inteleg pe Paul, ca om si ca artist, am ajuns la concluzia ca el subordoneaza estetica lucrarii mesajului transmis de aceasta. E doar o intamplare ca lucrarile lui Paul arata si bine. El ar picta cu aceeasi verva si daca nu ar fi talentat. “Focul care il arde pe dinauntru si nu il lasa sa se opreasca din pictat” este al celui care vede clar si trebuie sa spuna mai departe. Este simtomul copilului din povestea “Hainele imparatului” care se vede nevoit sa tipe ca imparatul e gol. Si astfel am ajuns la concluzia ca de fapt Paul Hitter este un militant. Tot ceea ce la inceput m-a impresionat si m-a invaluit, tot acel univers, imi pare acum ca vine sa sublinieze niste idei, niste semne de exclamare, niste semnale de alarma.

De aici pana la organizarea expozitiei a fost doar un singur pas. Lucrarile lui Paul Hitter trebuie sa vina la Bucuresti sa spuna povestile care ne dor atat de tare. Trebuie sa ne vorbeasca despre noi, la noi acasa – nu in deplasare, pentru ca “imparatul” este chiar aici, chiar dezbracat, chiar printre noi.

Le multumesc Simonei Vilau pentru curajul de a curatoria o expozitie de debut si rabdarea cu care a mediat divergentele aparute pe parcurs si lui Paul pentru implicare si seriozitate (dusa uneori pana la o extrema insuportabila). Sper ca o sa facem un proiect expozitional bun, si ca o sa iasa un vernisaj pe cinste.

Aceasta expozitie este posibila datorita Clubului Taranului si oamenilor de acolo care au percutat imediat la legatura dintre lucrarile lui Paul si spatiul lor – dedicat autenticitatii traditiilor romanesti. Va asteptam sambata. De la ora 20.00 pentru pictura cu mesaj si muzica lautareasca de la Marsa.

Am scris in atatea locuri si de atatea ori incat pur si simplu am uitat sa scriu la mine pe blog. M-am rugat de toata lumea, frate scrie, soro promoveaza… si am uitat de persoana cea mai interesata si indreptatita sa scrie despre acest proiect, adica de mine.

Se intampla maine, miercuri 12 mai, la The Silver Church. Canta Grimus. Practic vorbim de un concert in toata regula unde baietii din Cluj vin sa ne arate ca artistii romani pot fi si buni profesionisti, pot canta bine si live… chiar foarte bine. Personal abia astept. Dupa concertul Grimus, pune muzica Gojira. Cred ca nu are nevoie de prezentari. L-am ales simplu si eficient, care e DJ-ul roman care ne place tuturor, si celor mai electro si celor mai putin electro? pai Gojira nu? Pai da. Madi, desteapta, carismatica, talentata si nu in ultimul rand frumoasa mea prietena, a facut un film numai si numai pentru aceasta ocazie, fapt care mie nici nu imi vine sa cred. Adica nu a luat cateva secvente filmate mai demult, nu a trimis un film gata facut care parca se potrivea… nu domnule, a facut ceva special pentru petrecere, special pentru tema.

Si eu am pregatit o intamplare cu iz poetic pentru care si-au dat concursul niste oameni minunati pe care nu ii pot mentiona inca dar despre care voi vorbi chiar maine intr-un post despre cum a fost. Impreuna cu colaboratorii si voluntarii asociatiei am facut si cateva vizualuri care vor rula in timpul petrecerii si care la randul lor incearca sa ilustreze diverse aspecte ale firescului.

Va astept acolo, maine seara. O sa va povestesc despre proiectele noastre si o sa bem o bere impreuna. Nu uitati, fie ca veniti cu bilet fie ca ati primit invitatie, aduceti cu voi carti pentru Lecturi Urbane. Sper sa umplem macar 2 cutii!

Detalii pe PetrecereaArtelor.ro

Bilete inca mai puteti cumpara cu 25 de lei prin reteaua Bilet.ro (au punct de vanzare la libraria Eminescu)

Atunci îți place definitiv și de fiecare dată când revii la acel ceva.

Pentru petrecere îmi storc creierul să încerc să îmi amintesc toți oamenii frumoși pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Așa mi-am amintit de un fost coleg zănatec ce scria diverse texte zănatece și ele și care atât de mult îmi plăceau și nu știu cum de am făcut că m-am îndepărtat de ele și le-am uitat. Acum însă mi-am amintit despre Gavagai și am intrat pe fostul meu cont de messenger special ca să vad daca mai am adresa lui. Apoi pe Google să văd dacă mai scrie. Mai scrie. Și chiar mai bine decât pe vremuri. Sau cel puțin mie îmi place și mai mult decât atunci. Bine, acest fapt ar putea avea două explicații, fie el și-a maturizat scrisul, fie eu mi-am maturizat gusturile… sau fie ambele. Nu are sens să îmi bat capul.

Oricum, vi-l recomand pe Dumnezeul ales al Nepalului. Face bine la depresii și la disperări pre-evenimente. Este singurul lucru care a reușit să mă calmeze după câteva ore de fibrilații.