Posts from — June 2010

Azi noapte am visat pe cineva pe cine nu am mai văzut din septembrie anul trecut. În vis era foarte real, foarte lângă mine. Era foarte el. Era aievea. Era supărat. Supărat pe mine. Și eu eram supărată pe el. Abia ne-am vorbit. Doar ne priveam. El nu a vrut să stea. A plecat pentru ca apoi să se întoarcă și să mă privească fără cuvinte. Nici nu era nevoie de cuvinte.

M-am trezit azi dimineață cu senzația că ceva din el e pe mine, în mine, cu mine. Ca și cum aura lui din vis, personalitatea lui rămăseseră impregnate în tot ceea ce mă înconjoară. Azi l-am purtat cu mine peste tot, ca pe o a doua umbră, ca pe o comoară imaginară atașată sufletului meu. Azi vocea lui mi-a răsunat cumva în urechi din memorie rostind lucruri. Azi ochii lui m-au urmărit ca în vis. Azi am simțit foarte puțin din acel sentiment care mă învăluia complet alte dăți ridicându-mă de la pământ de fericire.

Azi mi-am dat seama că nu pot decât să mă prefac că l-am uitat și asta doar ca să merg mai departe. De fapt inconștientul meu l-a stocat și mi-l poate readuce aproape oricând. De fapt zilele acestea îmi dau seama că viața e o colecție de amintiri minunate pe care doar trebuie să avem curaj să le scoatem din sertar și să le atingem, să le mirosim, ca și cum fiecare dintre ele ar fi o sticlă de parfum căreia nu trebuie decât să îi scoatem dopul. Iar el, cel mai frumos, amplu și subtil parfum pe care l-am simțit eu vreodată. Cea mai frumoasă amintire a mea.

Azi constat că uneori cu voia sau fără de voia noastră reușim să ne ținem de promisiuni… uneori nu pot să dau delete. Uneori pur și simplu nu pot chiar dacă vreau. Uneori pur și simplu îmi e dor și mă satur să mă tot mint, să tot înlocuiesc, să tot peticesc. Uneori pur și simplu vreau versiunea reală. Uneori cum ar fi și azi mă întreb dacă de partea cealaltă lucrurile stau la fel. Dacă el a reușit să uite. Sau poate nici nu s-a străduit. Mă întreb unde e și dacă îi e bine. Dacă s-a împăcat cu el și cu lumea. Mă întreb dacă vreodată eu l-am vizitat în vis și dacă da, cum m-a purtat a doua zi cu el. Poate lui i-a fost mai ușor, deși simt că mai greu. Oare el a reușit să dea delete?

This one goes out to the one I love…

De două săptămâni am început să caut activ un sediu pentru asociație. E foarte complicat pentru ca spațiul trebuie să răspundă la foarte multe cerințe, să poată fi multifuncțional, să fie deschis și totuși compartimentat, să aibă curte, să fie undeva central, să fim numai noi în curte, să fie o curte frumoasă, să fie curat, să aibă vecinătăți ok și câte și mai câte și toate acestea la un buget ca pentru o asociație culturală voluntară.

Ei și am început să dau telefoane. Foarte frumos. La toate anunțurile răspund agenții. Le spui pentru ce ai sunat, anunțul cutare și cutare. Întrebi politicos dacă e de actualitate. Nu știu! ți se răspunde în 99% din cazuri. Păi cum am putea afla? Verificăm noi în baza de date și vă sunăm înapoi. Sau: Colegul care se ocupă e pe teren acum vă sună când revine. Bine dar eu aș vrea două trei detalii acum și să știu dacă mai e de actualitate sau nu, poate nici nu e ceea ce caut. Oare nu pot primi aceste răspunsuri acum, pe loc. NU. Bine, nu.

Scenariul 1

Trece ziua respectivă. Colegul nu sună niciodată chiar atunci ci întotdeauna a doua zi. A doua zi nici nu mai știi despre ce casă era vorba. Faci un efort uriaș de memorie în timp de achiți la casă două hârtii igienice și un deodorant (Da, ești la cumpărături. Ieri la ora 15.00 erai la birou dând telefoane, azi la ora 17.00 ai altă treabă) până la urmă îți amintești despre ce e vorba. Da, mă interesează. Aș vrea să o vizionez. Da da, aștept să mă sunați să ne întâlnim cu proprietarul. Peste 10 minute te sună iar. În 30 de minute proprietarul ne poate primi, e deja la casă cu altcineva și ar mai sta încă 30 de minute pentru noi. Minunat, dar eu sunt cu treabă. Altcândva când se mai poate? Poimâine. Bine… vin acum.

Scenariul 2

Trece ziua respectivă. Colegul sună. Bună ziua, am auzit că dvs. căutați o casă. Da. Ce casă? Nu mai știu. Era un anunț. Ieri. Păi cum era?. Nu știu domnule, caut o casă așa și pe dincolo. A, stați că mi-a spus colega, e vorba despre o casă la Piața Victoriei. Da. Aceea. Bun ce ați dori să știți? Printre altele dacă are curte. Da are, scrie în anunț. Bun. Cât de mare? 50 de metri, scrie în anunț. Cum e curtea, e betonată sau are verdeață? Asta nu știu, dar presupun că betonată scrie că pot intra mașini. Știți, eu vreau o curte cu verdeață. Aaa, sigur are și verdeață. Păi dvs. nu știți? hotărâți-vă, e betonată sau cu verdeață că la 50 de mp nu poate fi decât una dintre variante. Dvs. ați văzut casa? A nu, abia am primit anunțul, o să o văd și eu împreună cu dvs.

Scenariul 3

Agenta care răspunde îți cere un sms cu adresa de email să îți trimită fotografii cu casa în 10 minute. A doua zi un alt agent (de la o altă agenție) te sună să mergi la vizionare a doua zi. Întrebi unde va fi vizionarea ți se spune că undeva în zona Mitropolit Filaret. Spui bine, stabilești ora pentru a doua zi. Apoi te sună un alt agent să te invite la o vizionare în 30 de minute. Vezi casa. În strada Lămâiței – undeva în zona Mitropolit Filaret. Te gândești că poate o fi aceiași casă. Tot în cursul aceleiași zile, dar după ora 21 primești fotografiile cu casa despre care vorbisei cu o zi înainte și trimisesei sms. Stupoare, e vorba de casa din Lămâiței – zona Mitropolit Filaret. În aceiași seară intri pe un alt site și găsești un anunț de genul: ”Casă în zona Mitropolit Filaret – proprietar). Oricum casa nu era fix ceea ce căutai așa că renunți complet la ea și dacă ar fi să lucrezi cu cineva în tot acest bâlci ai da un telefon direct proprietarului pentru că invariabil vei prejudicia pe cel puțin 2 agenții imobiliare așa că de ce două și nu trei.

Iar eu ca și posibil chiriaș stau așa și mă întreb, care este rolul agenției imobiliare în tot acest sistem? să preia anunțurile pe care le dau particularii online și să aștepte să îi sune lumea sperând că vor reuși să prindă un posibil client înainte ca el însuși să ajungă la anunțurile proprietarului?

Nici una din agențiile cu care am vorbit nu avea cheile de la casă, așa cum mi s-ar părea firesc să le aibă, pentru a putea programa vizionări în lipsa proprietarului la orice oră și oricând. Nici una dintre agenții nu avea exclusivitate – pentru că nu pot cere exclusivitate pentru că nu au ce oferi în schimb. Nici una dintre agenții nu mi-a oferit valoare adăugată. Nu mi-a oferit ceva în plus față de ceea ce puteam obține discutând direct cu proprietarul.

De menționat că după prima vizionare nici una dintre agenții nu m-a sunat să îmi arate vreo alternativă. Dar m-au sunat a doua zi să mă întrebe dacă m-am hotărât. Nu. Nu m-am hotărât. Îmi e greu să iau peste noapte o decizie care îmi va afecta următorii doi poate chiar trei ani.

Are cineva idee cum și de ce supraviețuiesc aceste afaceri?

Am fost ieri la expoziția de final a grupei de master a profesorului meu, Alexandru Chira. Am vrut să scriu de aseară dar nu aveam poze. Nu-i vorbă că nici azi nu am că mi-a fost lene să merg să fac, dar mă duc mâine. De scris însă trebuie să scriu azi că pe urmă uit.

Absolvenții masterului domnului Chira sunt patru și sunt la feminin toate (sper să nu le greșesc numele cumva): Oana Popa, Teofana Filip, Anca Theodora Ploeșteanu și Adela Edu. O să mă mai uit mâine odată pe afiș și rectific dacă e vreo problemă. Oricum, departe de mine gândul sau dorința să fac o cronică expozițională, mai degrabă vreau să fac un exercițiu introspectiv.

Intrând în expoziție am încercat un sentiment straniu de deja vu. Pe de o parte vocea profesorului meu care intona un discurs pe care l-am mai auzit în diverse forme de zeci de ori dar care părea parcă mai condensat decât oricând, apoi un labirint împovărat cu o mulțime de lucrări (prea multe după părerea mea) ca și cum absolventele nu au vrut să renunțe la nimic. Apoi lucrările, lucrările îmi aminteau de căutările mele și de căutările colegilor mei. Ca un fel de răspuns predefinit la aceleași întrebări. Eu știu că profesorul nostru nu a venit niciodată să ne spună cum să pictăm, și totuși răspunsul absolvenților săi seamănă.

Primele trei artiste păreau să facă un front comun. Diferențele erau subtile, de sensibilitate personală. Oricum mai multe erau asemănările dintre ele decât diferențele. Teama de gol, dorința de a lucra fiecare centimetru de pânză sau hârtie, suprafețele atent mângâiate cu subtilități cromatice din abundennță, atât de multe încât se canibalizau între ele (ele subtilitățile) ca și cum, din nou, artistele nu reușiseră să prioritizeze ce poate fi ținut și ce poate fi aruncat la gunoi. Am mai văzut la ele ceva ce generația noastră nu a încercat, preluări morfologice și de motive din opera lui Alexandru Chira. Astfel am văzut, la toate, casete de text, care aproape că erau scrise de profesorul meu nu de ele, am văzut pânze pictate pe colț, amintind de compozițiile lui Chira, i-am văzut câmpurile împânzite de semnificanți și câte și mai câte. Cea de-a patra, și ultima în ordinea expunerii, Adela Edu mi s-a părut că se distinge de celelalte trei în primul rând prin forță, dar și printr-o capacitate superioară de sinteză și renunțare la elementele de prisos. Desigur și ea suferea de înscrisurile profesorului, de compozițiile aproape tipice, aproape preluate, dar spre deosebire de primele trei, în cazul ei demersul mi s-a părut canalizat și ținut sub control. Lucrările sale venind ca replici la cele ale profesorului, ca răspunsuri feminine și sensibile la niște căutări impuse și de ce nu poate chiar asumate. De asemenea, prin lucrările ei mai respirau și Klimt, Bonard, Frida Kahlo, etc. ceea ce mi s-a părut un fapt pozitiv – semn al deschiderii.

Ceea ce m-a frapat la Adela a fost preocuparea ei pentru autoportret, preocupare pe care cumva am mostenit-o și eu din parcursul travaliului de a sta lângă Alexandru Chira. Uitându-mă la lucrările ei am înțeles fuga și atracția, admirația și suprimarea, lupta și capitularea în fața personalității lui Alexandru Chira. Mi-am dat seama că ea a dus până la capăt un drum pe care eu l-am abandonat din pricina dificultății sale. Am admirat-o pentru că a găsit resurse să rămână ea dincolo de puterea magnetică a personalității profesorului nostru și sper că la următoarea expoziție voi întâlni o Adela Edu mai coagulată, mai găsită și mai ea însăși.

Per ansamblu expoziția ceor patru absolvente de master la Alexandru Chira a însemnat pentru mine și o mică autoconfirmare. Mi-am dat seama că varianta pe care am ales-o eu, aceea de a mă îndepărta (pe atunci credeam că de pictură, acum știu că de fapt de Sandu Chira) a fost și șansa mea de a mă dezvolta individual, departe de rigorile și standardele pe care oricum mi le-am însușit într-o bună măsură în cei trei ani de facultate. Probabil că nu aș fi avut resursele Adelei să primesc și să filtrez ceea ce mi s-ar fi dat și probabil că nu aș fi putut fi mai mult decât o artistă sensibilă care ar fi învățat să picteze cu subtilități cromatice și compoziționale. Așa am șansa să fiu eu.

Aseară am purces cu mic cu mare spre Noaptea Institutelor care s-a dovedit a fi noaptea Institutului Polonez (organizată la magnificul sediu al Institutului Maghiar) căci odată ajunși acolo – acolo am rămas. Și nu ne-a părut rău pentru că a fost tare fain în ciuda ploii care când începea când se oprea.

Întâi am vrut să stăm măcar la un film dar nu am prins locuri pentru că am ajuns destul de târziu. Apoi am stat la coadă să ne facem poze de epocă dar ne-am plictisit că și aici erau mulți doritori. Foarte drăguță întâmplare, la coadă la poze, pe scară, înaintea noastră era un grup de adolescente pe care un prieten le-a întrebat dacă și ele sunt la coadă. Răspunsul uneia dintre micuțele domnișoare ne-a lăsat cu gura căscată pe toți: ”Actually, doar mă uit!” Din acel moment totul a devenit, Actually…

Apoi ne-am dus să bem o bere înainte să plecăm spre celelalte institute – care bere s-a prelungit până la concertul lui A.G. Weinberger care a fost foarte tare și care m-a băgat într-o stare foarte plăcută, alături de natura umedă din jur. Mi-am amintit de concertele de blues la care mergeam pe la 19 ani cu prietenul meu de atunci care pur și simplu m-a învățat să ascult muzică așa cum a-i învăța un copil să citească. Amuzant e că el avea pe vremea aia cu doi ani mai puțin decât am eu acum și mi se părea atât de mare și matur. În spatele nostru dansau niște focuri micuțe, oamenii stăteau în picioare purtând umbrele colorate. Întunericul s-a lăsat peste noi încet încet… nu am mai vrut să plecăm nicăieri.

Am plecat spre casa târziu, pe la miezul nopții cu un sentiment plăcut de normalitate, după un eveniment civilizat, curat, organizat ca la carte, cu public numeros și zâmbitor, gata să primească o muzică de calitate în ciuda ploii. Acest eveniment mi-a dat speranță și încredere în potențialul publicului de la noi care iată, dacă este chemat cum se cuvine, spune prezent în fața culturii.

Azi îmi plimbam câinele prin fața blocului. Pe lângă mine trece alergând un bărbat tânăr de etnie romă. Mă rog, un țigan ce să mă cac pe mine. era îmbrăcat corespunzător: pantaloni albi suflecați până la mijlocul gambei, tricou cu dungi orizontale, lanț uriaș auriu sau de aur, vestă tip hanorac cu glugă albastră cu imprimeu mare tip literă pe spate cu auriu, adidași de firmă. Deci l-ați recunoscut. Dar să nu vă luați după aparențe, era un cocalar arătos totuși. Dar nu aleargă mult, la câțiva pași în fața mea reia un ritm firesc de mers.

Tot din spatele meu aud pași de papuci târșâiți în fugă. La câteva secunde trece pe langă mine tot alergând o țigancă frumușică cu păr lung și niște blugi gen șalvari care lăsau să se vadă o fâșie de burtă neagră. Lip lip lip repede de tot. El se întoarce și de aici nu pot decât să redau dialogul.

- Du-te fă înapoi în pula mea că te omor în bătaie!
- Nu mă duc mă vin după tine!
- Fă dacă vii, ce te-am bătut acasă da te mai bat și aici pe stradă!
- Nu plec, vin cu tine să văd io unde te duci!
- Să imi iau țigări cretina dracu, du-te fă în morții mătii că te calc în picioare fire-ai a dracu, du-te unde statuși azi noapte!
- Să mor io și frații mei în pușcărie dacă nu vin io cu tine, uite-te la mine!
- Pleacă în morții măti sugea-mi-ai pula, du-te că te rup cu bătaia!

Ea aleargă până aproape de el unde se oprește cam la 2 metri în spate… moment de la care începe un fel de Un doi trei la perete stop. Adică el se întorcea cu spatele și începea să meargă, ea după el. Din 3 în 3 pași el se oprea și se făcea la ea să o bată, motiv pentru care și ea stătea la o distanță ce îi asigura o oarecare protecție.

- Fă n-auzi să te duci acasă! Du-te fă și nu te mai ține după mine sugea-mi-ai pula!
- Nu mă duc că nu vreau! eu mă duc unde vreau eu!
- Păi du-te fă unde vrei numai du-te!
- Păi eu unde vreau mă duc, eu vin cu tine!
- Te duci la dracu și mă lași în pace! Să îmi sugi pula fire-ai a dracu!
- Dacă te duci tu la dracu vin și eu după tine dacă nu io vin unde te duci tu!

Și nu se apropie prea bine de bărbat că o și ia ăsta de coadă, avea o coadă lungă neagră ca de cal. Și când mi-o scutură și-o împinge cât colo: du-te fă că iar te bat! Ei și fuge ea cam 10 metri câteva secunde și iar după el.

Toată treaba asta ce vă povestesc s-a întâmplat de la Vespasian de la colț până la mine în fața intrării în gară, unde stupoare, ce credeți că se întâmplă. Din fața celor doi vin două fete, același model cu eroina noastră. Lanțuri de aur, piele tuciurie, pantaloni strâmți, etc. El le salută politicos, ele pe el. Apoi, în ordinea apariției o salută și pe ea. Apoi se opresc puțin, încep să dicute ceva, în termeni banali de genul: Și ce faci fă? apoi una dintre cele două îi dă urmăritoarei un pumn de semințe, pentru care aceasta îi mulțumește, se pupă prietenește, se despart și pleacă fiecare în treaba ei. Cele două în direcția de unde venise cuplul și eroina noastră în fugă după bărbat. L-a prins în dreptul gheretei de ziare unde eu nu am mai ajuns că m-am oprit la mine la scară. Tot ce am mai auzit a fost un: Fire-ai a dracu fă nu înțelegi că mă duc să îmi iau țigări… și apoi ca un ecou: să îmi sugi pula fire-ai a dracu…

Ceea e este amuzant este că până acum o săptămână eu m-aș fi oripilat și probabil aș fi sărit în ajutorul fetei, aș fi făcut ceva. Acum doar m-am amuzat copios și am statuat că … e pur și simplu în noi. Și e cam pe la toate nivelurile. Trist sau amuzant? rămâne de văzut

… să își cumpere. Sau și mai bine să își adopte unul de pe stradă.

Azi vreau să scriu despre câinele meu. Pentru că azi, deși el are abia 10 luni, nici măcar un an, am putut să simt acea legătură unică și incomparabilă cu nimic pe care un om o poate avea doar cu câinele lui.

Câinele meu alături de tatăl lui, șeful câinilor din cartier, numit ”Leul”, ”Negruț” sau ”Câinele negru”. Câinele meu e în prim plan și poate fi recunoscut după faptul că are zgardă și e mai curat.

Câinele meu e luat de pe stradă. E un maidanez mărișor, negru cu o pată albă pe piept. Nu prea am poze cu el pentru că nu stă să îi fac. Nu e un câine care să se distingă prin frumusețe – deși mie îmi place foarte mult și consider că arată exact a ”câine”. Nu este încă nici cel mai ascultător. Deși știe multe comenzi nu le execută decât când și dacă are chef. Trebuie să devin puțin dură ca el să execute ceva când vreau eu. Dar nici eu nu exagerez cu treaba asta pentru că nu mi-am luat câine ca să am cui da comenzi, mi-am luat câine companion. Este însă de departe unul dintre cei mai inteligenți câini pe care i-am văzut. Și aici intră toți mulții câini pe care i-am avut eu sau prieteni de-ai mei etc. Dacă îi e sete și nu mai are apă vine cu castronul în gură și ți-l pune în brațe. Dacă în castron e apă caldă sau stătută întâi o varsă pe jos și apoi aduce castronul gol. Uneori când îl ignori folosește trucul cu castronul doar că plin – și faci o baie cu apa din castron de a doua oară îl bagi în seamă. Își ia singur lesa din cui când vrea afară. Deja de vreo 2 luni nu mai face în casă decât extrem de rar – iar de 2 săptămâni nu a mai făcut niciodată – asta la 10 luni!! și poate cel mai important, înțelege și comunică o paletă incredibil de mare de lucruri.

Are și un caracter echilibrat și plăcut. Când era mic era idiot din cale afară. Mușca în continuu în joacă, teroriza pe toată lumea și nu stătea locului nici o secundă. Acum s-a calmat mult. S-a învățat cu toate cele 5 pisici ale familiei și se joacă pe rând cu toate adaptându-și tipul de joacă la pisoiul cu pricina. Astfel cu pisoiul Poxipol se joacă extrem de apropiat, aparent dur, se mușcă amândoi de cap, câinele ia pisoiul pe sus în gură sau se aruncă pe el și îl ține cu labele dar totul e în joacă. Motanul nu scoate ghearele și se luptă mai mult cu dinții decât cu lăbuțele ca să nu îi dea câinelui peste ochi. Și motanul e extrem de dur. Odată i-a sărit în cap de pe o masă și îl ținea de după gât pe câine cu toate labele și îl mușca de ureche. E greu de descris în cuvinte, trebuie văzut. Voi încerca să filmez odată. Și cu copii e blând. Nu latră aproape niciodată la ușă decât dacă e un străin complet. Nu latră la nici un vecin de pe palier nici la ceilalți care locuiesc în bloc – cunoaște toate mirosurile specifice. Cu alți căței e foarte prietenos și se joacă frumos. Nu atacă niciodată iar pe câini mai mici îi ignoră când nu îl lasă în pace.

Totuși aceasta e numai o lungă introducere la ceea ce voiam să vă povestesc de fapt. Azi dimineață m-am trezit cu o stare de rău incredibilă. Eu dorm cu ușa închisă la dormitor, el nu are voie să intre. Așa că stă și păzește ușa dormind ca un covor. În fiecare zi se bucură atât de tare când mă vede, dă din coadă, sare în sus, râde. În dimineața asta însă eu nu aveam chef de el că îmi era rău și l-am gonit. A venit târându-se pe burtă și a început să îmi lingă mâinile doar doar să mă joc cu el. Mie mi s-a făcut și mai rău și a trebuit să vomit. Am închis ușa la baie să fiu singură. A început să urle după mine și să zgripțăne cu labele pe ușă până am deschis. Era disperat că nu înțelegea ce e cu mine. Cât timp eu am stat cu capul în veceu vomitând el a stat întins pe burtă lângă mine cu capul pe piciorul meu oftând. Când am ridicat capul și m-am așezat acolo în baie pe gresia rece sprijinind un perete, a venit, și-a pus capul în poala mea și a început să mă lingă ușor de tot pe mână cu o grijă incredibilă, uitându-se la mine cu o empatie pe care am mai văzut-o la un singur om, în toată viața mea. Mi-am dat seama în minutele alea de agonie că prezența lui acolo mi-a făcut mai bine decât cea a 10 oameni apropiați, că era o situație în care nu aș fi vrut să mă vadă nimeni, de neputință totală – însă el câinele a trecut de toate barierele și a fost acolo.

Tot acest text a fost scris în primul rând pentru că am simțit nevoia să mă laud cu legătura minunată pe care o am cu blănosul meu negru cu buton nazal dar și pentru a încuraja pe oricine vrea un câine să aleagă varianta de pe stradă, care cu puține cunoștințe despre creșterea animalelor, poate deveni o variantă câștigătoare. Oricine poate avea un prieten perfect fără a da nici un ban pe el – așa cum de altfel prietenii ți-i alegi nu ți-i cumperi. Oricine poate crește și învăța un câine de pe stradă regulile de bază pentru conviețuire chiar și în apartament pentru că și ei, maidanezii, sunt foarte deștepți și se poate lucra cu ei mai ușor decât te-ai aștepta. Poate nu vă veți putea da mari cu frumusețea și ”coolness-ul” câinelui vostru, dar va rupe ușa când vă va fi rău ca să fie acolo!

Știu că am mai spus-o și mă repet dar vreau să mai țin o scurtă pledoarie despre nevoia noastră a femeilor, cel puțin a unora dintre noi, de a avea prin preajmă bărbați adevărați.

Bărbați care nu se epilează pe tot corpul, care nu se dau cu loțiuni și untuleț de corp, care se spală zdravăn cu săpun și nu cu gel de duș. Bărbați care nu petrec ore în șir la sală pentru a-și mări și defini mușchiuleții ci care preferă să joace un fotbal cu băieții și vin acasă plini de vânătăi și uneori cu unghiile și degetele vinete de la picioare de la cât au dat în minge.

Bărbații adevărați sunt de fapt niște băieței mari. Le plac mașinuțele (de jucărie sau adevărate), le plac motocicletele și să conducă tot soiul de vehicule. Ei vorbesc cu plăcere despre războaie și generali de armată fie că nu au trecut niciodată de-a binelea printr-o garnizoană. Unii joacă pocker. Unii se joacă pe calculator ca niște copii idioți. Riscul sau competiția – asta îi atrage pe bărbații adevărați.

Unii au tatuaje. Unii își lasă plete alții se rad pe cap. Cu barbă (cioc, abia crescută, lăsată de-a binelea – varianta preferată de mine de departe, mustață etc.), cu păr pe piept, pe mâini și pe picioare, cu umerii lați și palmele mari, uneori aspre (că nu, nu s-au dat cu cremă dimineața), cu brațe puternice și protectoare, cu personalități dure și uneori agresive, bărbații adevărați sunt posesivi, nu le place să fie conduși de femei (si în general de nimeni), să li se spună (maaaai ales în public) ce să facă, să fie altul mai tare ca ei sau mai în față cu un pas. Iar asta, chiar dacă uneori e copilăresc sau amuzant este ceea ce îi face bărbați pe bărbați.

Dragi bărbați care citiți aceste rânduri nu uitați că printre noi sunt și femei care vă vor așa cum sunteți, fără să ne imitați pe noi. Exact așa cum și voi vreți femei feminine care să nu vă imite pe voi. Și uitați de sala. E o porcărie. Mergeți să faceți un sport serios. Fotbal, tenis, box, karate (pe care vă ține), înot… orice numai nu vă închipuiți niciodată că nouă ne plac pachetele acelea de mușchi epilate și lucioase, eventual cu o carnație albă lividă și nici cu o piele bronzată. Sunt la fel de scârboși în ambele variante. Și da, evitați saloanele de înfrumusețare. E doar marketing să vă ia și vouă banii. Sunteți ok fără lac pe unghii, fără frizuri pompoase. Alegeți oricând cu încredere un frizer meseriaș. Și nu petreceți niciodată prea mult timp în oglindă, asta e atât de feminin. Nu vă stă în caracter.

I rest my case! pentru bărbați adevărați!

… și cât de varză organizatorii de evenimente din România.

Cu ce să încep? cu ce a fost minunat sau cu ce a fost de căcat? Păi cu alea bune care au fost puține și anume: trupa Aerosmith e foarte tare. ”Bătrâneii” au cântat impecabil, s-au mișcat impecabil și au arătat impecabil. Și au arătat impecabil. Și au arătat impecabil. Mă rog, poate mă repet, dar Steven Tyler a arătat incredibil. Am murit.

Cam atât cu părțile bune. A și la bere nu era coadă foarte mare. Era ok.

Să încep cu părțile proaste, iată ce ne promit organizatorii: Peste 1.000 de persoane au lucrat, începând de luni, pentru amenajarea scenei de 500 de metri pătraţi şi a tribunelor. Organizatorii spun că luminile care vor fi folosite la concert sunt impresionante şi că puterea electrică folosită pentru sunet şi lumini la concertul Aerosmith este dublă faţă de cea folosită pentru spectacolul susţinut de Rolling Stones în 2007.

Când ajungem la concert, intrăm prin niște coclauri, trecem printr-un singur filtru care nici nu ne controlează. Nu că mi-aș fi dorit să fiu controlată în geantă dar m-aș fi simțit mai în siguranță să știu că ceilalți ar fi fost. Apoi nu ni se dau brățări sau ceva…pur și simplu suntem trimiși în țarcurile noastre. Al nostru, în speță se numea A. Nicăieri țarcul A nu se apropia direct de scenă. Golden Circle-ul domnea atotputernic în dreptul scenei. Practic A-ul era o mare păcăleală. Un fel de B doar că mai în față puțin.

În A s-a auzit execrabil. Unde am fost noi a fost aproape ok. Ce-i drept îl auzeam pe Matei care cânta în stânga mea mai tare (cu mult mai tare) decât pe Steven Tyler care cânta de undeva din față dreapta. Dacă te lăsai pe vine puteai să dai un telefon și să te auzi perfect cu persoana pe care ai sunat-o. Cu Matei am vorbit în șoaptă să nu deranjăm în jur. Nu știu unde dracu erau boxele duble față de concertul Rolling Stones că eu nu am văzut și mai ales, nu am auzit nici una.

O prietenă de-a mea a primit cadou de la o altă prietenă de-a mea, un bilet VIP. Pe lângă că nici ea nu a auzit nimic, tot ce a primit a fost un pachet cu biscuiței de la o promoție (am primit și noi) și ăia desfăcuți. În rest 6 jetoane cu care să se ducă să își ia ceva de la o tonetă de la mama naibii. Și asta pentru un bilet de 600 de lei. Ce este cel mai trist e că ea a încercat să intre cu biletul VIP în A dar nu s-a putut. Esti VIP, stai dracu la tine acolo, nu îi deranja pe cei din A. Motivul invocat a fost acela că în A sunt deja prea mulți oameni!!! În general la orice concert ai voie cu un bilet mai scump să intri într-o zona inferioară. De aceea se și pun brățări pe mână, ca să poți tranzita dintr-o zonă mai bine plătită într-una mai prost plătită.

Touși, nimic nu m-a deranjat ca sunetul. I-am așteptat pe Aerosmith cum îi așteptau românii pe americani în timpul comunismului. Am așteptat ”Dream on” live cel putin 10 ani. Pentru ca niște băieți incompetenți să îmi ia aproape 200 de lei ca să nu văd nimic și să aud prost. Am auzit ”Dream on” încercând să mă concentrez să disting vocea solistului din toate vocile mulțimii. Și am visat să fiu în altă țară, pe un alt stadion, în alt moment, cu aceiași piesă dar cu alți organizatori.

Aș vrea să îi injur. Aș vrea să îl sau să o înjur pe persoana care mi-a stricat visul din copilărie. Aș vrea să îi spun foarte multe lucruri rele dar o să mă abțin la a spune atât. M-am simțit furată și păcălită. Mi s-a furat o experiență ce ar fi putut fi minunată dar nu a fost. Păcat.

Gândindu-mă la treaba asta am statuat că de câte ori un recipient este plin cu ceva este gol de altceva. Nu știu dacă face sens sau nu dar spre exemplu daca un pahar este plin cu apă el este gol de aer și invers. Ei bine așa și viața mea, de câteva zile e plină numai de treburi urgente, stres și muncă uneori chiar fizică și în schimb este goală de suflet, liniște și simțire.

De aceea cred că nici nu am mai putut scrie pe blog.

Vestea unei morți m-a afectat mai mult decât m-aș fi așteptat, amintindu-mi de două alte morți mult prea adânc încrustate în memoria mea afectivă.

Timpul nu mai are răbdare cu mine. Treburile și sarcinile se rostogolesc peste mine ca un tăvălug agresiv și greu. Mereu sunt în întârziere. Mereu ineficientă. Mereu sincopată. Nu reușesc să mă organizez și să îmi organizez viața.

Am vise multe. Corelate în special cu o anumită persoană. Somnul a devenit mai degrabă obositor.

Un gol uriaș planează în mine și în afara mea. Mă întreb ce trebuie să fac. sau să nu fac. Mă întreb ce urmează.

Nu știu cum se face și de ce dar Ich Clown mi s-a părut cel mai tare spectacol la care am fost în ultimii ani. Să fie că mă găsesc eu într-o perioadă în care sunt foarte ușor impresionabilă pe plan artistic, să fie că îmi place de mor stilul Verei *(și asta de mai bine de 10 ani), să fie pentru că am regăsit în această piesă fix ideile și preocupările mele din ultima vreme sau pur și simplu faptul că e un spectacol foarte bun și gata – nu știu – cert este că înainte de a vă povesti cât de tare e vă indic doar două date și un loc: Sambata 19 și Duminică 20 iunie, MNAC – Sala Auditorium. Mergeți negreșit, oricât ați fi de ocupați sau ce ați mai avea voi de făcut, că o să vă placă!

foto de Bogdan Grigore – mulțumesc frumos!

Iar acum varianta lungă:

Se dau niște personaje. Le știm cu toții. Sunt tinerii patriei noastre România. Adi (Sorin Poamă) – un tânăr actor care și-ar practica cu pasiune meseria dar nu câștigă nimic – proaspăt părăsit de prietena lui, vorba vine proaspăt, că au trecut mai bine de 6 luni dar el nu și-a revenit. Dragoș (Alexandru Potocean) – eternul student, băgat de părinții medici la facultatea de medicină, și-ar dori de fapt să studieze la Politehnica (deși e antitalent) și să trăiască lângă iubita lui – dar părinții nu îl lasă. Iubita lui Dragoș (Ilinca Hărnuț) – femeia standard în devenire care ar face orice să își țină bărbatul lângă ea în relație. William (Andrei Șerban), țiganul moldovean care trăiește într-un fost CeAPe și care ”face” Germania, Anglia și orice altă țară de unde se poate întoarce cu un bănuț de spart pe telefoane mobile, bolile unei mame care nu a știut niciodata de el sau amenajări interioare ale garsonierei cu baie în curte. Mai apare și personajul tinerei intelectuale plecate la studii in Londra – Andra (Vera Ion), personaj care trasează subtil diferența între scopul ei acolo (studiile) și realitatea concretă.

Personajele astea interacționează între ele RE-construind o realitate incredibil de familiară și DE-construind mitul plecării prin alte țări după cai verzi pe pereți.

Sunt luate pe rând toate problemele reale ale generației noastre. Sunt expuse cu mare finețe și umor rafinat. Cine va vedea această piesă peste 100 de ani va înțelege cum ne era nouă acum. Va înțelege perfect, cum înțelegem noi acum epoca lui Caragiale.

Un rol incredibil în acest spectacol îl are, după părerea mea, Andrei Șerban. Pe lângă un text de excepție care m-a făcut să râd pe înfundate două ore, interpretarea este incredibilă. Nici nu îmi dau seama dacă personajul a fost creat de el sau pentru el sau cum naiba a făcut de a devenit el moldoveanul ăla umil și șugubăț și blând și al dracu’ și iubitor și puțin gay și mama lui de personaj că am plecat de acolo încărcată de cât de bine l-a adus la viață! și eu eram sigură că teatrul contemporan nu mai are capacitatea de a furniza asemenea personaje complexe și că actorii de acum nu mai pot juca decât minimalist.

Ce să vă mai spun, se mai dau câteva soluții curajoase pentru fixarea cadrului, o scenografie minimală dar cu mare putere evocatoare, un costum de clawn, laptopuri, telefoane și tot ce e necesar pentru păstrarea comunicării, o poveste închegată cu cap și coadă și capacitatea de a întreține suspansul și interesul publicului pe tot parcursul piesei *(care nu e scurtă), se adaugă o echipă de actori talentați, un marketing profesionist și interactiv, mult entuziasm – și iată un proiect contemporan impecabil.

Regia: Vera Ion și Sorin Poamă, scenografia: Andrei Ioniță și Tania Cucoreanu, costume: Antonela Vulpe, multimedia: Andrei Ioniță, Antonela Vulpe.

Go Go Go 2 MNAC!