Cine nu are un caine…

… să își cumpere. Sau și mai bine să își adopte unul de pe stradă.

Azi vreau să scriu despre câinele meu. Pentru că azi, deși el are abia 10 luni, nici măcar un an, am putut să simt acea legătură unică și incomparabilă cu nimic pe care un om o poate avea doar cu câinele lui.

Câinele meu alături de tatăl lui, șeful câinilor din cartier, numit ”Leul”, ”Negruț” sau ”Câinele negru”. Câinele meu e în prim plan și poate fi recunoscut după faptul că are zgardă și e mai curat.

Câinele meu e luat de pe stradă. E un maidanez mărișor, negru cu o pată albă pe piept. Nu prea am poze cu el pentru că nu stă să îi fac. Nu e un câine care să se distingă prin frumusețe – deși mie îmi place foarte mult și consider că arată exact a ”câine”. Nu este încă nici cel mai ascultător. Deși știe multe comenzi nu le execută decât când și dacă are chef. Trebuie să devin puțin dură ca el să execute ceva când vreau eu. Dar nici eu nu exagerez cu treaba asta pentru că nu mi-am luat câine ca să am cui da comenzi, mi-am luat câine companion. Este însă de departe unul dintre cei mai inteligenți câini pe care i-am văzut. Și aici intră toți mulții câini pe care i-am avut eu sau prieteni de-ai mei etc. Dacă îi e sete și nu mai are apă vine cu castronul în gură și ți-l pune în brațe. Dacă în castron e apă caldă sau stătută întâi o varsă pe jos și apoi aduce castronul gol. Uneori când îl ignori folosește trucul cu castronul doar că plin – și faci o baie cu apa din castron de a doua oară îl bagi în seamă. Își ia singur lesa din cui când vrea afară. Deja de vreo 2 luni nu mai face în casă decât extrem de rar – iar de 2 săptămâni nu a mai făcut niciodată – asta la 10 luni!! și poate cel mai important, înțelege și comunică o paletă incredibil de mare de lucruri.

Are și un caracter echilibrat și plăcut. Când era mic era idiot din cale afară. Mușca în continuu în joacă, teroriza pe toată lumea și nu stătea locului nici o secundă. Acum s-a calmat mult. S-a învățat cu toate cele 5 pisici ale familiei și se joacă pe rând cu toate adaptându-și tipul de joacă la pisoiul cu pricina. Astfel cu pisoiul Poxipol se joacă extrem de apropiat, aparent dur, se mușcă amândoi de cap, câinele ia pisoiul pe sus în gură sau se aruncă pe el și îl ține cu labele dar totul e în joacă. Motanul nu scoate ghearele și se luptă mai mult cu dinții decât cu lăbuțele ca să nu îi dea câinelui peste ochi. Și motanul e extrem de dur. Odată i-a sărit în cap de pe o masă și îl ținea de după gât pe câine cu toate labele și îl mușca de ureche. E greu de descris în cuvinte, trebuie văzut. Voi încerca să filmez odată. Și cu copii e blând. Nu latră aproape niciodată la ușă decât dacă e un străin complet. Nu latră la nici un vecin de pe palier nici la ceilalți care locuiesc în bloc – cunoaște toate mirosurile specifice. Cu alți căței e foarte prietenos și se joacă frumos. Nu atacă niciodată iar pe câini mai mici îi ignoră când nu îl lasă în pace.

Totuși aceasta e numai o lungă introducere la ceea ce voiam să vă povestesc de fapt. Azi dimineață m-am trezit cu o stare de rău incredibilă. Eu dorm cu ușa închisă la dormitor, el nu are voie să intre. Așa că stă și păzește ușa dormind ca un covor. În fiecare zi se bucură atât de tare când mă vede, dă din coadă, sare în sus, râde. În dimineața asta însă eu nu aveam chef de el că îmi era rău și l-am gonit. A venit târându-se pe burtă și a început să îmi lingă mâinile doar doar să mă joc cu el. Mie mi s-a făcut și mai rău și a trebuit să vomit. Am închis ușa la baie să fiu singură. A început să urle după mine și să zgripțăne cu labele pe ușă până am deschis. Era disperat că nu înțelegea ce e cu mine. Cât timp eu am stat cu capul în veceu vomitând el a stat întins pe burtă lângă mine cu capul pe piciorul meu oftând. Când am ridicat capul și m-am așezat acolo în baie pe gresia rece sprijinind un perete, a venit, și-a pus capul în poala mea și a început să mă lingă ușor de tot pe mână cu o grijă incredibilă, uitându-se la mine cu o empatie pe care am mai văzut-o la un singur om, în toată viața mea. Mi-am dat seama în minutele alea de agonie că prezența lui acolo mi-a făcut mai bine decât cea a 10 oameni apropiați, că era o situație în care nu aș fi vrut să mă vadă nimeni, de neputință totală – însă el câinele a trecut de toate barierele și a fost acolo.

Tot acest text a fost scris în primul rând pentru că am simțit nevoia să mă laud cu legătura minunată pe care o am cu blănosul meu negru cu buton nazal dar și pentru a încuraja pe oricine vrea un câine să aleagă varianta de pe stradă, care cu puține cunoștințe despre creșterea animalelor, poate deveni o variantă câștigătoare. Oricine poate avea un prieten perfect fără a da nici un ban pe el – așa cum de altfel prietenii ți-i alegi nu ți-i cumperi. Oricine poate crește și învăța un câine de pe stradă regulile de bază pentru conviețuire chiar și în apartament pentru că și ei, maidanezii, sunt foarte deștepți și se poate lucra cu ei mai ușor decât te-ai aștepta. Poate nu vă veți putea da mari cu frumusețea și ”coolness-ul” câinelui vostru, dar va rupe ușa când vă va fi rău ca să fie acolo!