Final de master

Am fost ieri la expoziția de final a grupei de master a profesorului meu, Alexandru Chira. Am vrut să scriu de aseară dar nu aveam poze. Nu-i vorbă că nici azi nu am că mi-a fost lene să merg să fac, dar mă duc mâine. De scris însă trebuie să scriu azi că pe urmă uit.

Absolvenții masterului domnului Chira sunt patru și sunt la feminin toate (sper să nu le greșesc numele cumva): Oana Popa, Teofana Filip, Anca Theodora Ploeșteanu și Adela Edu. O să mă mai uit mâine odată pe afiș și rectific dacă e vreo problemă. Oricum, departe de mine gândul sau dorința să fac o cronică expozițională, mai degrabă vreau să fac un exercițiu introspectiv.

Intrând în expoziție am încercat un sentiment straniu de deja vu. Pe de o parte vocea profesorului meu care intona un discurs pe care l-am mai auzit în diverse forme de zeci de ori dar care părea parcă mai condensat decât oricând, apoi un labirint împovărat cu o mulțime de lucrări (prea multe după părerea mea) ca și cum absolventele nu au vrut să renunțe la nimic. Apoi lucrările, lucrările îmi aminteau de căutările mele și de căutările colegilor mei. Ca un fel de răspuns predefinit la aceleași întrebări. Eu știu că profesorul nostru nu a venit niciodată să ne spună cum să pictăm, și totuși răspunsul absolvenților săi seamănă.

Primele trei artiste păreau să facă un front comun. Diferențele erau subtile, de sensibilitate personală. Oricum mai multe erau asemănările dintre ele decât diferențele. Teama de gol, dorința de a lucra fiecare centimetru de pânză sau hârtie, suprafețele atent mângâiate cu subtilități cromatice din abundennță, atât de multe încât se canibalizau între ele (ele subtilitățile) ca și cum, din nou, artistele nu reușiseră să prioritizeze ce poate fi ținut și ce poate fi aruncat la gunoi. Am mai văzut la ele ceva ce generația noastră nu a încercat, preluări morfologice și de motive din opera lui Alexandru Chira. Astfel am văzut, la toate, casete de text, care aproape că erau scrise de profesorul meu nu de ele, am văzut pânze pictate pe colț, amintind de compozițiile lui Chira, i-am văzut câmpurile împânzite de semnificanți și câte și mai câte. Cea de-a patra, și ultima în ordinea expunerii, Adela Edu mi s-a părut că se distinge de celelalte trei în primul rând prin forță, dar și printr-o capacitate superioară de sinteză și renunțare la elementele de prisos. Desigur și ea suferea de înscrisurile profesorului, de compozițiile aproape tipice, aproape preluate, dar spre deosebire de primele trei, în cazul ei demersul mi s-a părut canalizat și ținut sub control. Lucrările sale venind ca replici la cele ale profesorului, ca răspunsuri feminine și sensibile la niște căutări impuse și de ce nu poate chiar asumate. De asemenea, prin lucrările ei mai respirau și Klimt, Bonard, Frida Kahlo, etc. ceea ce mi s-a părut un fapt pozitiv – semn al deschiderii.

Ceea ce m-a frapat la Adela a fost preocuparea ei pentru autoportret, preocupare pe care cumva am mostenit-o și eu din parcursul travaliului de a sta lângă Alexandru Chira. Uitându-mă la lucrările ei am înțeles fuga și atracția, admirația și suprimarea, lupta și capitularea în fața personalității lui Alexandru Chira. Mi-am dat seama că ea a dus până la capăt un drum pe care eu l-am abandonat din pricina dificultății sale. Am admirat-o pentru că a găsit resurse să rămână ea dincolo de puterea magnetică a personalității profesorului nostru și sper că la următoarea expoziție voi întâlni o Adela Edu mai coagulată, mai găsită și mai ea însăși.

Per ansamblu expoziția ceor patru absolvente de master la Alexandru Chira a însemnat pentru mine și o mică autoconfirmare. Mi-am dat seama că varianta pe care am ales-o eu, aceea de a mă îndepărta (pe atunci credeam că de pictură, acum știu că de fapt de Sandu Chira) a fost și șansa mea de a mă dezvolta individual, departe de rigorile și standardele pe care oricum mi le-am însușit într-o bună măsură în cei trei ani de facultate. Probabil că nu aș fi avut resursele Adelei să primesc și să filtrez ceea ce mi s-ar fi dat și probabil că nu aș fi putut fi mai mult decât o artistă sensibilă care ar fi învățat să picteze cu subtilități cromatice și compoziționale. Așa am șansa să fiu eu.