Dans contemporan 2

Durere în genunchiul drept. Intensă. Acută.

Durere în toți mușchii. Ceafa, mușchii din dreptul sternului (niciodată nu i-am mai simțit), apoi cei ce țin sânii, gambele complet, picioarele cu totul, ceafa din nou, chiar și mușchii feței mă dor surd. Simt fiecare părticică din sinele meu fizic.

The Doors… de data asta varianta originală, nemixată… break on through, not to touch the earth. Aerul se mișcă prin încăpere, venind pe fereastra larg deschisă, pisoiul alb-negru cald și pufos își sprijină corpușorul de talpa mea și mi-o încălzește. Aerul rece se mișcă prin încăpere și mângâie corpul meu mult prea încălzit.

Acum câteva minute eram cu câinele prin iarba umedă, mârâiam unul la celălalt și făceam cercuri largi. El lătra. Eu râdeam. El râdea. Eu lătram. Apoi trântă. Și fugă. Și iar trântă. Iar lătrăm, iar râdem, apoi în același timp. Apoi el se duce să se vadă cu o cățea cu o pată neagră și un singur ochi iar eu să mă dau în leagăn. Facem și asta câteva minute bune până când ni se face dor unul de celălalt iar el vine alergând cu gura mare deschisă și dinții albi lucitori râzând spre mine. Ajunși acasă îi dau un os iar eu mă retrag în dormitor. Închid ușa, deschid geamul.

Acum o oră eram pe drum. Acolo unde Dâmbovița face un cot gentil, unde e un Petrom galben și un monument urât pentru evreii morți pe care nu îi vom cunoaște niciodată dar pe care suntem obligați să îi jelim din politețe, acolo, imediat după benzinărie, la umbra unei case părăsite mi-am sprijinit bicicleta de perete, mi-am scos shaorma din ghiozdan, m-am așezat pe bordură cu picioarele întinse și desfăcute către șosea, pe șosea, ca o păpușă stricată, am stat și mi-am mâncat tacticos lipia plină de tot soiul de lucruri cu gust când prea bun, când prea greu, când prea acru.

Cel de-al doilea motan miaună să intre în cameră. Cu un efort supraomenesc mă duc să îi deschid. Iau celălalt motan în brațe să nu se vadă. Dacă se văd totul e compromis, cel de-al doilea nu mai intră că îi e frică. Fuge. Mă doare genunchiul la orice mișcare, mă dor mușchii brațelor, cei de pe spatele brațelor în special.

Pe bordura de la cotul calm al Dâmboviței, savurându-mi shaorma am început să mă gândesc că sunt de fapt pe marginea unui acoperiș, pe o grindă, sub mine șoseaua se căsca ca un hău, bălțile de apă reflectau un cer cu mult mai îndepărtat, cât de îndepărtat aveam eu chef să fie de adânc hăul. Mașini cu faruri orbitoare veneau în zbor spre mine dar treceau razant, aproape de vârfurile picioarelor mele întinse…

Acum două ore eram într-o hală industrială cu picturi verzi isterice pe pereți și dansam, dansam, dansam. Dansam ca un soldat, ca o găină, ca o panteră, ca un dinozaur – mâine m-am decis, am să dansez ca un câine, mâine voi îl voi face pe Joy, mâine voi fi Joy – dansam ca o nebună, ca o închisă la ospiciu sau ca un animal mic ce trăiește aproape de pământ. Și uneori dansam și ca mine. Am dansat cum niciodată nu aș fi avut curaj, în cele mai penibile moduri. Am început călătoria spre mine deconstruind, stricând bariere, rupând zăgazuri. Am reperat pattern-urile apoi le-am renegat pentru ca ulterior să mă întorc la ele, dar întâi le uit. Așa cum înainte să încep să pictez cu adevărat a trebuit să uit tot ce am învățat. E greu. E deosebit de greu. Patternurile sunt deja în mine. S-au format odată cu mine, au crescut cu mine. Dansez așa cum sunt și totuși dansez atât de puțin din cum sunt cu adevărat. Pot atât de mult mai mult… pot ajunge la mine… și așa. The time to hesitate is through… light my fire!

Acum 5 ore eram pe o podea neagră alături de o serie de trupuri străine care se zvârcoleau lângă al meu într-o viermuiala ciudată, probabil amuzantă pentru cineva care ar privi din afară, niște trupuri lăsate fără de prejudecăți și fără bariere. Trupuri care încep să preia controlul, să se joace, să fie ele, să se târască, să se adulmece, să se pipăie, să se atingă, să se caute, să se zvârcolească, să pulseze. Mereu m-am întrebat de ce natura sau Dumnezeu l-a făcut pe om să facă dragoste pe jos, zvârcolindu-se pe pământ, împreunându-se ca un vierme ce se zbate sacadat, de ce nu ne-a făcut ca pe păsări sau ca pe albine care fac dragoste în zbor… iar azi, simțind pulsiunile, zvâcnirile și zvârcolirile de pe sol am început să înțeleg că avem nevoie să ne dăm pământului ca să putem zbura, să ne coborâm din poziția noastră erectă, să redevenim mici șerpi, mici șopârle, viețuitoare orizontale pentru ca spiritul nostru să plece în călătoria zburată. Azi am deschis ochii pentru o secundă să văd dacă lacrimile mele au lăsat vreo urmă pe podeaua neagră. Lăsaseră. Două dâre lungi, mai negre decât negrul podelei ce urmau traseul târâielii mele. Podeaua devenise confident, partener, iubit, iubitul meu, Iubitul meu, negru, plat, fără viață, cu viață din mine…

Acum 8 ore eram pe bicicletă, mă grăbeam să ajung la cursul de dans, ca la o foarte importantă întâlnire cu mine însămi, o întâlnire cu energia mea, o întâlnire cu viața.