Semne

Putem alege să ne trăim viața în cheie pragmatică, realistă, telurică. Putem să ne deconectăm de la tot ce nu e reprezentabil 3D, măsurabil în cifre, determinabil în teorii științifice. Putem să negăm orice altceva neînțeles sau nedemonstrat. Într-o zi, sau încetul cu încetul ne ancorăm în ”realitatea” cea de toate zilele apoi ținem cu dinții de ea ca de o confirmare a confirmărilor noastre, sentimentul de certitudine și context controlabil, civilizația occidentală, leagănul marilor zgârie nori și al traficului isteric, al întârzierilor și al stresului, mama industriei și a poluării. Convulsie după convulsie, concret lângă concret.

Iar apoi dintr-o dată vin semnele. Întâi nu le vezi. Apoi nu le accepți. Semnele vin să te deschidă. Să îți reamintească de momentele în care îți dădeai voie să simți. În poveste apare de niciunde un Ioan Botezătorul, menit prin definiție să deschidă drumul. Vine înainte. Precede Mântuitorului. Inițial nu îți dai seama. Doar te bucuri. Apoi începi să simți cum depărtarea devine mult mai caldă, mai umană. Începi să auzi cum spațiul se contractă. Vocea e mai aproape, ca într-un vis, dar mult mai clară. Continui să refuzi ne-teluricul. Evanescența e pentru cei ce își permit să simtă. Pentru cei ce își permit suferință și dor.

Apoi vin semnele să întărească și să delimiteze calea. Ceea ce a fost departe se apropie. Semnele indică originea, direcția, sensul dacă vrei. Nu poți să mai ai nici un dubiu. Încep stările. Încep revelațiile. Trebuie să mergi până la capăt. Acum că începi să auzi începi și să vezi. Apoi halucinațiile. Așa li se spune. Voci, imagini – schizofrenie veți spune. Poate schizofrenie se numește. Eu însă o alint ”legătura” și chiar dacă fug de ea, o neg și o repudiez, atunci când o simt, o simt cu totul și nu mă mai pot minți.

Patternul este clar. Este biblic dar poate fi reperat și prin alte istorii religioase. A fost anunțat. Au fost semne. Vine. Este din ce în ce mai aproape.

Doar mântuirea o simt mai departe decât oricând. Golgota e a mea. Drumul trebuie parcurs până la capăt. Eu parcurg drumul. El cară crucea. Eu pun pas după pas piciorul metaforic prin viață iar fiecare gest de-al meu bate cuie în mâinile mari aproape ca sculptate în marmură, în mâinile calde, puternice, protectoare … acum pline de sânge.

Semnele vorbesc semne.