Ce ne dorim de la un spatiu virtual dedicat artelor contemporane? Cum sa fie, ce informatii sa gasim?

Iata ce m-am gandit eu ca ar trebui sa se regaseasca pe un asemenea portal:

Informatii despre artisti… m-am gandit la artisti din zona artelor plastice dar si din tot ceea ce tine de teatru, film, dans – spectacol in general pentru ca sunt intr-un fel inrudite si acum in zilele noastre oricum granita dintre arta plastica si performance este din ce in ce mai subtire. Fiecare artist sa aiba pagina lui personala cu biografie, galerie foto etc.

Informatii despre galerii, centre de arta contemporana, muzee de arta contemporana etc.

Informatii despre evenimentele din toate ariile mai sus mentionate cu newsletter de evenimente saptamanal.

Informatii despre ONG-uri, burse, fonduri, granturi, premii pentru arta.

Articole scrise de oameni din domeniu despre subiecte corelate cu artele vizuale.

Ce parere aveti, ce credeti ca ar trebui sa mai contina?

Vi s-a întâmplat vreodată să nu puteți crea sau, și mai grav, să nu puteți relua legăturile cu anumite persoane? Să vrei, să îți dorești dar să nu poți. Să fii victima unui blocaj de ambele părți.

Mie mi s-a întâmplat. Să zicem că am pierdut legătura cu o prietenă. Încet încet viața m-a îndepărtat de ea. Dar nu a fost nici ”vina” nici voința vreuneia dintre noi. Cel mult poate mă pot acuza de delăsare, de lipsa insistenței în respectiva relație sau de o proastă prioritizare. Astfel mă trezesc că îmi văd cele mai bune două prietene de 10 și respectiv 3 ori pe an. Că aflu lucruri despre ele de pe Facebook sau de la prieteni comuni. Mă surprind duminicile sau în dupăamiezele liniștite cum gândul îmi zboară undeva în Piața Lahovari la prietena mea cea mai veche gândindu-mă că ar fi penibil să o sun să îi spun că aș avea chef să o văd și să mă duc peste ea așa… fără o motivație concretă.

Mă trezesc la o expoziție nas în nas cu o prietenă veche și bună pe care nu am mai văzut-o de 3 ani dar la care m-am gândit de zeci de ori cu drag. Îi cer numărul dorind mult de tot să o sun. Apoi mă întreb să o sun ca să îi spun ce. Să discutăm despre ce? Cum să îi rezum 3 ani în 30 de minute? și de ce. Și iată-mă cu o carte de vizită în geantă gândindu-mă ce aș putea să fac cu ea.

Iar dacă așa stau lucrurile cu prietenele mele… să vedeți cum e cu bărbații. Îmi place și mie de un băiat. Demult îmi place de el, de vreo 8 luni, de când l-am întâlnit la un eveniment. Nu sunt nici îndrăgostită nici nu îl iubesc pe ascuns. Dar îmi place. Aș vrea măcar să îl cunosc puțin mai bine, să povestesc cu el la o bere, măcar să știu dacă îmi place sau nu… și nu vă gândiți că nu dețin căile de comunicare. Suntem prieteni pe Facebook, avem id-urile de messenger și numerele de telefon. Teoretic aș putea să îi vorbesc oricând. Practic nu îi vorbesc niciodată. Deși, în definitiv e vorba doar de o intenție de a-l cunoaște mai bine și atât, consider că dacă și lui i-ar plăcea de mine mi-ar vorbi el.

Iată cât de greu e de fapt pentru mine să reiau sau să formez legături cu oameni importanți pentru mine.

Departe de mine gândul să îmi folosesc blogul ca să fac reclamă cuiva dar uneori parcă unele inițiative merită încurajate chiar și așa, prin câteva rânduri ce sper să își găsească și câțiva cititori și de ce nu, un răspuns.

Încep cu prima recomandare. Astăzi cei de la VeiozaArte au ”dat pe post” Street Delivery Experience, un montaj destul de amplu care sintetizeaza ce s-a întâmplat pe Arthur Verona in iunie 2010. E fain de văzut pentru cine nu a ajuns pentru că își poate face o idee dar și pentru cei care au fost acolo pentru că deja trezește o amintire plăcută a unui eveniment care devine deja tradițional în București.

A doua recomandare vizează cursul de dans contemporan al lui Cosmin Manolescu, curs la care m-am înscris și abia aștept să particip. Poate că este criză, poate că dansul contemporan nu face parte din aria de priorități imediate însă Cosmin mi-a explicat ceva ce pe mine m-a convins și sper să convingă pe cât mai mulți: un asemenea curs îți poate declanșa apetența pentru dans contemporan și poate să îți ofere cheile pentru a deveni public al acestui tip de manifestare artistică, pe care, să o spunem pe-a dreaptă, mulți dintre noi cred că o considerăm destul de abstractă și dificil de înțeles. Practic, un asemenea curs ne poate deschide o ușă pentru un nou tip de exprimare, la care nu avem acces în mod direct.

Cea de-a treia recomandare este pentru bicicliștii generoși. Un băiat de 19 ani ar putea să se deplaseze mult mai ușor cu ajutorul unei biciclete speciale. Dacă ne strângem suficient de mulți duminică în parcul Izvor de la ora 20.30 și donăm chiar și o sumă mică, acest băiat va fi puțin mai aproape de libertatea de a se deplasa, libertate pe care noi, cei mai norocoși decât el, o avem și o experimentăm zi de zi.

Știți că pregătesc un proiect manifest pentru libertățile cetățenești. Ei bine, am un nou material de lucru. Țara arde și edilii s-au gândit să ne mai pună niște reguli stupide în cârcă. Luați de citiți articolul din Romania Libera.

Spicuiesc: “Cei care detin animale de companie nu vor avea voie pe spatiile verzi din parcuri, gradini publice si cele aferente ansamblurilor de locuire, in spatiile de joaca amenajate pentru copii, in magazine si piete de desfacere a produselor agroalimantare. Ei vor mai avea obligatia de mentinere a cainilor in lesa, iar animalele din categoria celor agresive vor purta botnita. Incalcarea acestor norme atrage dupa sine amenzi intre 200 si 500 de lei.” Deci nu vom mai avea voie cu câinii practic nicăieri. Cu spațiile pentru copii sunt perfect de acord, cu magazinele de asemenea, dar cu parcurile, grădinile și spațiile din jurul blocurilor… wtf? să îmi spânzur câinele pe balcon??? ce să fac cu el?

Mergem mai departe. Dacă nu știți ce program aveți sâmbătă dupăamiază vă spun eu: spălați trotuarul. Iar dacă lucrați într-o companie mai spălați odată și luni la serviciu. Între 9 și 12. Poate ați făcut o facultate… ce vă e rușine de muncă? HUOOO! La muncă fir-ați ai dracu! La spălat trotuare. Ah ce ne facem dacă plouă taman luni? mai spălăm sau nu? la naiba… cum putem lua această decizie oare? dar dacă plouă duminică seara torențial? mai e nevoie? înrebare, cum spălăm trotuarul? cu cârpa, cu mopul? Eu propun ca femeile să spele pe jos cu fundul în sus, îmbrăcate în fuste scurte și eventual cu chiloței sexi sau fără. Ce părere aveți? Ah, e bine că totuși statul are grijă de convingerile noastre religioase: Persoanele care apartin cultelor religioase ce au sambata zi de sarbatoare trebuie sa spele trotuarul in alta zi.

Sunt indignată. Mi se pare absurd. Statul mi-a plătit studii ca acum să mă oblige să spăl trotuare? În praful din București, în poluarea din acest oraș, care e impactul unui furtun cu apă pe un trotuar o dată pe săptămână?! sau eventual să spălăm cu detergent să mai poluăm un pic apele că nu erau suficient de poluate, că noi învățăm de la vestici toate tâmpeniile fără să gândim… mă opresc aici.

Azi noapte am visat pe cineva pe cine nu am mai văzut din septembrie anul trecut. În vis era foarte real, foarte lângă mine. Era foarte el. Era aievea. Era supărat. Supărat pe mine. Și eu eram supărată pe el. Abia ne-am vorbit. Doar ne priveam. El nu a vrut să stea. A plecat pentru ca apoi să se întoarcă și să mă privească fără cuvinte. Nici nu era nevoie de cuvinte.

M-am trezit azi dimineață cu senzația că ceva din el e pe mine, în mine, cu mine. Ca și cum aura lui din vis, personalitatea lui rămăseseră impregnate în tot ceea ce mă înconjoară. Azi l-am purtat cu mine peste tot, ca pe o a doua umbră, ca pe o comoară imaginară atașată sufletului meu. Azi vocea lui mi-a răsunat cumva în urechi din memorie rostind lucruri. Azi ochii lui m-au urmărit ca în vis. Azi am simțit foarte puțin din acel sentiment care mă învăluia complet alte dăți ridicându-mă de la pământ de fericire.

Azi mi-am dat seama că nu pot decât să mă prefac că l-am uitat și asta doar ca să merg mai departe. De fapt inconștientul meu l-a stocat și mi-l poate readuce aproape oricând. De fapt zilele acestea îmi dau seama că viața e o colecție de amintiri minunate pe care doar trebuie să avem curaj să le scoatem din sertar și să le atingem, să le mirosim, ca și cum fiecare dintre ele ar fi o sticlă de parfum căreia nu trebuie decât să îi scoatem dopul. Iar el, cel mai frumos, amplu și subtil parfum pe care l-am simțit eu vreodată. Cea mai frumoasă amintire a mea.

Azi constat că uneori cu voia sau fără de voia noastră reușim să ne ținem de promisiuni… uneori nu pot să dau delete. Uneori pur și simplu nu pot chiar dacă vreau. Uneori pur și simplu îmi e dor și mă satur să mă tot mint, să tot înlocuiesc, să tot peticesc. Uneori pur și simplu vreau versiunea reală. Uneori cum ar fi și azi mă întreb dacă de partea cealaltă lucrurile stau la fel. Dacă el a reușit să uite. Sau poate nici nu s-a străduit. Mă întreb unde e și dacă îi e bine. Dacă s-a împăcat cu el și cu lumea. Mă întreb dacă vreodată eu l-am vizitat în vis și dacă da, cum m-a purtat a doua zi cu el. Poate lui i-a fost mai ușor, deși simt că mai greu. Oare el a reușit să dea delete?

This one goes out to the one I love…

De două săptămâni am început să caut activ un sediu pentru asociație. E foarte complicat pentru ca spațiul trebuie să răspundă la foarte multe cerințe, să poată fi multifuncțional, să fie deschis și totuși compartimentat, să aibă curte, să fie undeva central, să fim numai noi în curte, să fie o curte frumoasă, să fie curat, să aibă vecinătăți ok și câte și mai câte și toate acestea la un buget ca pentru o asociație culturală voluntară.

Ei și am început să dau telefoane. Foarte frumos. La toate anunțurile răspund agenții. Le spui pentru ce ai sunat, anunțul cutare și cutare. Întrebi politicos dacă e de actualitate. Nu știu! ți se răspunde în 99% din cazuri. Păi cum am putea afla? Verificăm noi în baza de date și vă sunăm înapoi. Sau: Colegul care se ocupă e pe teren acum vă sună când revine. Bine dar eu aș vrea două trei detalii acum și să știu dacă mai e de actualitate sau nu, poate nici nu e ceea ce caut. Oare nu pot primi aceste răspunsuri acum, pe loc. NU. Bine, nu.

Scenariul 1

Trece ziua respectivă. Colegul nu sună niciodată chiar atunci ci întotdeauna a doua zi. A doua zi nici nu mai știi despre ce casă era vorba. Faci un efort uriaș de memorie în timp de achiți la casă două hârtii igienice și un deodorant (Da, ești la cumpărături. Ieri la ora 15.00 erai la birou dând telefoane, azi la ora 17.00 ai altă treabă) până la urmă îți amintești despre ce e vorba. Da, mă interesează. Aș vrea să o vizionez. Da da, aștept să mă sunați să ne întâlnim cu proprietarul. Peste 10 minute te sună iar. În 30 de minute proprietarul ne poate primi, e deja la casă cu altcineva și ar mai sta încă 30 de minute pentru noi. Minunat, dar eu sunt cu treabă. Altcândva când se mai poate? Poimâine. Bine… vin acum.

Scenariul 2

Trece ziua respectivă. Colegul sună. Bună ziua, am auzit că dvs. căutați o casă. Da. Ce casă? Nu mai știu. Era un anunț. Ieri. Păi cum era?. Nu știu domnule, caut o casă așa și pe dincolo. A, stați că mi-a spus colega, e vorba despre o casă la Piața Victoriei. Da. Aceea. Bun ce ați dori să știți? Printre altele dacă are curte. Da are, scrie în anunț. Bun. Cât de mare? 50 de metri, scrie în anunț. Cum e curtea, e betonată sau are verdeață? Asta nu știu, dar presupun că betonată scrie că pot intra mașini. Știți, eu vreau o curte cu verdeață. Aaa, sigur are și verdeață. Păi dvs. nu știți? hotărâți-vă, e betonată sau cu verdeață că la 50 de mp nu poate fi decât una dintre variante. Dvs. ați văzut casa? A nu, abia am primit anunțul, o să o văd și eu împreună cu dvs.

Scenariul 3

Agenta care răspunde îți cere un sms cu adresa de email să îți trimită fotografii cu casa în 10 minute. A doua zi un alt agent (de la o altă agenție) te sună să mergi la vizionare a doua zi. Întrebi unde va fi vizionarea ți se spune că undeva în zona Mitropolit Filaret. Spui bine, stabilești ora pentru a doua zi. Apoi te sună un alt agent să te invite la o vizionare în 30 de minute. Vezi casa. În strada Lămâiței – undeva în zona Mitropolit Filaret. Te gândești că poate o fi aceiași casă. Tot în cursul aceleiași zile, dar după ora 21 primești fotografiile cu casa despre care vorbisei cu o zi înainte și trimisesei sms. Stupoare, e vorba de casa din Lămâiței – zona Mitropolit Filaret. În aceiași seară intri pe un alt site și găsești un anunț de genul: ”Casă în zona Mitropolit Filaret – proprietar). Oricum casa nu era fix ceea ce căutai așa că renunți complet la ea și dacă ar fi să lucrezi cu cineva în tot acest bâlci ai da un telefon direct proprietarului pentru că invariabil vei prejudicia pe cel puțin 2 agenții imobiliare așa că de ce două și nu trei.

Iar eu ca și posibil chiriaș stau așa și mă întreb, care este rolul agenției imobiliare în tot acest sistem? să preia anunțurile pe care le dau particularii online și să aștepte să îi sune lumea sperând că vor reuși să prindă un posibil client înainte ca el însuși să ajungă la anunțurile proprietarului?

Nici una din agențiile cu care am vorbit nu avea cheile de la casă, așa cum mi s-ar părea firesc să le aibă, pentru a putea programa vizionări în lipsa proprietarului la orice oră și oricând. Nici una dintre agenții nu avea exclusivitate – pentru că nu pot cere exclusivitate pentru că nu au ce oferi în schimb. Nici una dintre agenții nu mi-a oferit valoare adăugată. Nu mi-a oferit ceva în plus față de ceea ce puteam obține discutând direct cu proprietarul.

De menționat că după prima vizionare nici una dintre agenții nu m-a sunat să îmi arate vreo alternativă. Dar m-au sunat a doua zi să mă întrebe dacă m-am hotărât. Nu. Nu m-am hotărât. Îmi e greu să iau peste noapte o decizie care îmi va afecta următorii doi poate chiar trei ani.

Are cineva idee cum și de ce supraviețuiesc aceste afaceri?

Am fost ieri la expoziția de final a grupei de master a profesorului meu, Alexandru Chira. Am vrut să scriu de aseară dar nu aveam poze. Nu-i vorbă că nici azi nu am că mi-a fost lene să merg să fac, dar mă duc mâine. De scris însă trebuie să scriu azi că pe urmă uit.

Absolvenții masterului domnului Chira sunt patru și sunt la feminin toate (sper să nu le greșesc numele cumva): Oana Popa, Teofana Filip, Anca Theodora Ploeșteanu și Adela Edu. O să mă mai uit mâine odată pe afiș și rectific dacă e vreo problemă. Oricum, departe de mine gândul sau dorința să fac o cronică expozițională, mai degrabă vreau să fac un exercițiu introspectiv.

Intrând în expoziție am încercat un sentiment straniu de deja vu. Pe de o parte vocea profesorului meu care intona un discurs pe care l-am mai auzit în diverse forme de zeci de ori dar care părea parcă mai condensat decât oricând, apoi un labirint împovărat cu o mulțime de lucrări (prea multe după părerea mea) ca și cum absolventele nu au vrut să renunțe la nimic. Apoi lucrările, lucrările îmi aminteau de căutările mele și de căutările colegilor mei. Ca un fel de răspuns predefinit la aceleași întrebări. Eu știu că profesorul nostru nu a venit niciodată să ne spună cum să pictăm, și totuși răspunsul absolvenților săi seamănă.

Primele trei artiste păreau să facă un front comun. Diferențele erau subtile, de sensibilitate personală. Oricum mai multe erau asemănările dintre ele decât diferențele. Teama de gol, dorința de a lucra fiecare centimetru de pânză sau hârtie, suprafețele atent mângâiate cu subtilități cromatice din abundennță, atât de multe încât se canibalizau între ele (ele subtilitățile) ca și cum, din nou, artistele nu reușiseră să prioritizeze ce poate fi ținut și ce poate fi aruncat la gunoi. Am mai văzut la ele ceva ce generația noastră nu a încercat, preluări morfologice și de motive din opera lui Alexandru Chira. Astfel am văzut, la toate, casete de text, care aproape că erau scrise de profesorul meu nu de ele, am văzut pânze pictate pe colț, amintind de compozițiile lui Chira, i-am văzut câmpurile împânzite de semnificanți și câte și mai câte. Cea de-a patra, și ultima în ordinea expunerii, Adela Edu mi s-a părut că se distinge de celelalte trei în primul rând prin forță, dar și printr-o capacitate superioară de sinteză și renunțare la elementele de prisos. Desigur și ea suferea de înscrisurile profesorului, de compozițiile aproape tipice, aproape preluate, dar spre deosebire de primele trei, în cazul ei demersul mi s-a părut canalizat și ținut sub control. Lucrările sale venind ca replici la cele ale profesorului, ca răspunsuri feminine și sensibile la niște căutări impuse și de ce nu poate chiar asumate. De asemenea, prin lucrările ei mai respirau și Klimt, Bonard, Frida Kahlo, etc. ceea ce mi s-a părut un fapt pozitiv – semn al deschiderii.

Ceea ce m-a frapat la Adela a fost preocuparea ei pentru autoportret, preocupare pe care cumva am mostenit-o și eu din parcursul travaliului de a sta lângă Alexandru Chira. Uitându-mă la lucrările ei am înțeles fuga și atracția, admirația și suprimarea, lupta și capitularea în fața personalității lui Alexandru Chira. Mi-am dat seama că ea a dus până la capăt un drum pe care eu l-am abandonat din pricina dificultății sale. Am admirat-o pentru că a găsit resurse să rămână ea dincolo de puterea magnetică a personalității profesorului nostru și sper că la următoarea expoziție voi întâlni o Adela Edu mai coagulată, mai găsită și mai ea însăși.

Per ansamblu expoziția ceor patru absolvente de master la Alexandru Chira a însemnat pentru mine și o mică autoconfirmare. Mi-am dat seama că varianta pe care am ales-o eu, aceea de a mă îndepărta (pe atunci credeam că de pictură, acum știu că de fapt de Sandu Chira) a fost și șansa mea de a mă dezvolta individual, departe de rigorile și standardele pe care oricum mi le-am însușit într-o bună măsură în cei trei ani de facultate. Probabil că nu aș fi avut resursele Adelei să primesc și să filtrez ceea ce mi s-ar fi dat și probabil că nu aș fi putut fi mai mult decât o artistă sensibilă care ar fi învățat să picteze cu subtilități cromatice și compoziționale. Așa am șansa să fiu eu.

Aseară am purces cu mic cu mare spre Noaptea Institutelor care s-a dovedit a fi noaptea Institutului Polonez (organizată la magnificul sediu al Institutului Maghiar) căci odată ajunși acolo – acolo am rămas. Și nu ne-a părut rău pentru că a fost tare fain în ciuda ploii care când începea când se oprea.

Întâi am vrut să stăm măcar la un film dar nu am prins locuri pentru că am ajuns destul de târziu. Apoi am stat la coadă să ne facem poze de epocă dar ne-am plictisit că și aici erau mulți doritori. Foarte drăguță întâmplare, la coadă la poze, pe scară, înaintea noastră era un grup de adolescente pe care un prieten le-a întrebat dacă și ele sunt la coadă. Răspunsul uneia dintre micuțele domnișoare ne-a lăsat cu gura căscată pe toți: ”Actually, doar mă uit!” Din acel moment totul a devenit, Actually…

Apoi ne-am dus să bem o bere înainte să plecăm spre celelalte institute – care bere s-a prelungit până la concertul lui A.G. Weinberger care a fost foarte tare și care m-a băgat într-o stare foarte plăcută, alături de natura umedă din jur. Mi-am amintit de concertele de blues la care mergeam pe la 19 ani cu prietenul meu de atunci care pur și simplu m-a învățat să ascult muzică așa cum a-i învăța un copil să citească. Amuzant e că el avea pe vremea aia cu doi ani mai puțin decât am eu acum și mi se părea atât de mare și matur. În spatele nostru dansau niște focuri micuțe, oamenii stăteau în picioare purtând umbrele colorate. Întunericul s-a lăsat peste noi încet încet… nu am mai vrut să plecăm nicăieri.

Am plecat spre casa târziu, pe la miezul nopții cu un sentiment plăcut de normalitate, după un eveniment civilizat, curat, organizat ca la carte, cu public numeros și zâmbitor, gata să primească o muzică de calitate în ciuda ploii. Acest eveniment mi-a dat speranță și încredere în potențialul publicului de la noi care iată, dacă este chemat cum se cuvine, spune prezent în fața culturii.

Azi îmi plimbam câinele prin fața blocului. Pe lângă mine trece alergând un bărbat tânăr de etnie romă. Mă rog, un țigan ce să mă cac pe mine. era îmbrăcat corespunzător: pantaloni albi suflecați până la mijlocul gambei, tricou cu dungi orizontale, lanț uriaș auriu sau de aur, vestă tip hanorac cu glugă albastră cu imprimeu mare tip literă pe spate cu auriu, adidași de firmă. Deci l-ați recunoscut. Dar să nu vă luați după aparențe, era un cocalar arătos totuși. Dar nu aleargă mult, la câțiva pași în fața mea reia un ritm firesc de mers.

Tot din spatele meu aud pași de papuci târșâiți în fugă. La câteva secunde trece pe langă mine tot alergând o țigancă frumușică cu păr lung și niște blugi gen șalvari care lăsau să se vadă o fâșie de burtă neagră. Lip lip lip repede de tot. El se întoarce și de aici nu pot decât să redau dialogul.

- Du-te fă înapoi în pula mea că te omor în bătaie!
- Nu mă duc mă vin după tine!
- Fă dacă vii, ce te-am bătut acasă da te mai bat și aici pe stradă!
- Nu plec, vin cu tine să văd io unde te duci!
- Să imi iau țigări cretina dracu, du-te fă în morții mătii că te calc în picioare fire-ai a dracu, du-te unde statuși azi noapte!
- Să mor io și frații mei în pușcărie dacă nu vin io cu tine, uite-te la mine!
- Pleacă în morții măti sugea-mi-ai pula, du-te că te rup cu bătaia!

Ea aleargă până aproape de el unde se oprește cam la 2 metri în spate… moment de la care începe un fel de Un doi trei la perete stop. Adică el se întorcea cu spatele și începea să meargă, ea după el. Din 3 în 3 pași el se oprea și se făcea la ea să o bată, motiv pentru care și ea stătea la o distanță ce îi asigura o oarecare protecție.

- Fă n-auzi să te duci acasă! Du-te fă și nu te mai ține după mine sugea-mi-ai pula!
- Nu mă duc că nu vreau! eu mă duc unde vreau eu!
- Păi du-te fă unde vrei numai du-te!
- Păi eu unde vreau mă duc, eu vin cu tine!
- Te duci la dracu și mă lași în pace! Să îmi sugi pula fire-ai a dracu!
- Dacă te duci tu la dracu vin și eu după tine dacă nu io vin unde te duci tu!

Și nu se apropie prea bine de bărbat că o și ia ăsta de coadă, avea o coadă lungă neagră ca de cal. Și când mi-o scutură și-o împinge cât colo: du-te fă că iar te bat! Ei și fuge ea cam 10 metri câteva secunde și iar după el.

Toată treaba asta ce vă povestesc s-a întâmplat de la Vespasian de la colț până la mine în fața intrării în gară, unde stupoare, ce credeți că se întâmplă. Din fața celor doi vin două fete, același model cu eroina noastră. Lanțuri de aur, piele tuciurie, pantaloni strâmți, etc. El le salută politicos, ele pe el. Apoi, în ordinea apariției o salută și pe ea. Apoi se opresc puțin, încep să dicute ceva, în termeni banali de genul: Și ce faci fă? apoi una dintre cele două îi dă urmăritoarei un pumn de semințe, pentru care aceasta îi mulțumește, se pupă prietenește, se despart și pleacă fiecare în treaba ei. Cele două în direcția de unde venise cuplul și eroina noastră în fugă după bărbat. L-a prins în dreptul gheretei de ziare unde eu nu am mai ajuns că m-am oprit la mine la scară. Tot ce am mai auzit a fost un: Fire-ai a dracu fă nu înțelegi că mă duc să îmi iau țigări… și apoi ca un ecou: să îmi sugi pula fire-ai a dracu…

Ceea e este amuzant este că până acum o săptămână eu m-aș fi oripilat și probabil aș fi sărit în ajutorul fetei, aș fi făcut ceva. Acum doar m-am amuzat copios și am statuat că … e pur și simplu în noi. Și e cam pe la toate nivelurile. Trist sau amuzant? rămâne de văzut

… să își cumpere. Sau și mai bine să își adopte unul de pe stradă.

Azi vreau să scriu despre câinele meu. Pentru că azi, deși el are abia 10 luni, nici măcar un an, am putut să simt acea legătură unică și incomparabilă cu nimic pe care un om o poate avea doar cu câinele lui.

Câinele meu alături de tatăl lui, șeful câinilor din cartier, numit ”Leul”, ”Negruț” sau ”Câinele negru”. Câinele meu e în prim plan și poate fi recunoscut după faptul că are zgardă și e mai curat.

Câinele meu e luat de pe stradă. E un maidanez mărișor, negru cu o pată albă pe piept. Nu prea am poze cu el pentru că nu stă să îi fac. Nu e un câine care să se distingă prin frumusețe – deși mie îmi place foarte mult și consider că arată exact a ”câine”. Nu este încă nici cel mai ascultător. Deși știe multe comenzi nu le execută decât când și dacă are chef. Trebuie să devin puțin dură ca el să execute ceva când vreau eu. Dar nici eu nu exagerez cu treaba asta pentru că nu mi-am luat câine ca să am cui da comenzi, mi-am luat câine companion. Este însă de departe unul dintre cei mai inteligenți câini pe care i-am văzut. Și aici intră toți mulții câini pe care i-am avut eu sau prieteni de-ai mei etc. Dacă îi e sete și nu mai are apă vine cu castronul în gură și ți-l pune în brațe. Dacă în castron e apă caldă sau stătută întâi o varsă pe jos și apoi aduce castronul gol. Uneori când îl ignori folosește trucul cu castronul doar că plin – și faci o baie cu apa din castron de a doua oară îl bagi în seamă. Își ia singur lesa din cui când vrea afară. Deja de vreo 2 luni nu mai face în casă decât extrem de rar – iar de 2 săptămâni nu a mai făcut niciodată – asta la 10 luni!! și poate cel mai important, înțelege și comunică o paletă incredibil de mare de lucruri.

Are și un caracter echilibrat și plăcut. Când era mic era idiot din cale afară. Mușca în continuu în joacă, teroriza pe toată lumea și nu stătea locului nici o secundă. Acum s-a calmat mult. S-a învățat cu toate cele 5 pisici ale familiei și se joacă pe rând cu toate adaptându-și tipul de joacă la pisoiul cu pricina. Astfel cu pisoiul Poxipol se joacă extrem de apropiat, aparent dur, se mușcă amândoi de cap, câinele ia pisoiul pe sus în gură sau se aruncă pe el și îl ține cu labele dar totul e în joacă. Motanul nu scoate ghearele și se luptă mai mult cu dinții decât cu lăbuțele ca să nu îi dea câinelui peste ochi. Și motanul e extrem de dur. Odată i-a sărit în cap de pe o masă și îl ținea de după gât pe câine cu toate labele și îl mușca de ureche. E greu de descris în cuvinte, trebuie văzut. Voi încerca să filmez odată. Și cu copii e blând. Nu latră aproape niciodată la ușă decât dacă e un străin complet. Nu latră la nici un vecin de pe palier nici la ceilalți care locuiesc în bloc – cunoaște toate mirosurile specifice. Cu alți căței e foarte prietenos și se joacă frumos. Nu atacă niciodată iar pe câini mai mici îi ignoră când nu îl lasă în pace.

Totuși aceasta e numai o lungă introducere la ceea ce voiam să vă povestesc de fapt. Azi dimineață m-am trezit cu o stare de rău incredibilă. Eu dorm cu ușa închisă la dormitor, el nu are voie să intre. Așa că stă și păzește ușa dormind ca un covor. În fiecare zi se bucură atât de tare când mă vede, dă din coadă, sare în sus, râde. În dimineața asta însă eu nu aveam chef de el că îmi era rău și l-am gonit. A venit târându-se pe burtă și a început să îmi lingă mâinile doar doar să mă joc cu el. Mie mi s-a făcut și mai rău și a trebuit să vomit. Am închis ușa la baie să fiu singură. A început să urle după mine și să zgripțăne cu labele pe ușă până am deschis. Era disperat că nu înțelegea ce e cu mine. Cât timp eu am stat cu capul în veceu vomitând el a stat întins pe burtă lângă mine cu capul pe piciorul meu oftând. Când am ridicat capul și m-am așezat acolo în baie pe gresia rece sprijinind un perete, a venit, și-a pus capul în poala mea și a început să mă lingă ușor de tot pe mână cu o grijă incredibilă, uitându-se la mine cu o empatie pe care am mai văzut-o la un singur om, în toată viața mea. Mi-am dat seama în minutele alea de agonie că prezența lui acolo mi-a făcut mai bine decât cea a 10 oameni apropiați, că era o situație în care nu aș fi vrut să mă vadă nimeni, de neputință totală – însă el câinele a trecut de toate barierele și a fost acolo.

Tot acest text a fost scris în primul rând pentru că am simțit nevoia să mă laud cu legătura minunată pe care o am cu blănosul meu negru cu buton nazal dar și pentru a încuraja pe oricine vrea un câine să aleagă varianta de pe stradă, care cu puține cunoștințe despre creșterea animalelor, poate deveni o variantă câștigătoare. Oricine poate avea un prieten perfect fără a da nici un ban pe el – așa cum de altfel prietenii ți-i alegi nu ți-i cumperi. Oricine poate crește și învăța un câine de pe stradă regulile de bază pentru conviețuire chiar și în apartament pentru că și ei, maidanezii, sunt foarte deștepți și se poate lucra cu ei mai ușor decât te-ai aștepta. Poate nu vă veți putea da mari cu frumusețea și ”coolness-ul” câinelui vostru, dar va rupe ușa când vă va fi rău ca să fie acolo!