Durere în genunchiul drept. Intensă. Acută.

Durere în toți mușchii. Ceafa, mușchii din dreptul sternului (niciodată nu i-am mai simțit), apoi cei ce țin sânii, gambele complet, picioarele cu totul, ceafa din nou, chiar și mușchii feței mă dor surd. Simt fiecare părticică din sinele meu fizic.

The Doors… de data asta varianta originală, nemixată… break on through, not to touch the earth. Aerul se mișcă prin încăpere, venind pe fereastra larg deschisă, pisoiul alb-negru cald și pufos își sprijină corpușorul de talpa mea și mi-o încălzește. Aerul rece se mișcă prin încăpere și mângâie corpul meu mult prea încălzit.

Acum câteva minute eram cu câinele prin iarba umedă, mârâiam unul la celălalt și făceam cercuri largi. El lătra. Eu râdeam. El râdea. Eu lătram. Apoi trântă. Și fugă. Și iar trântă. Iar lătrăm, iar râdem, apoi în același timp. Apoi el se duce să se vadă cu o cățea cu o pată neagră și un singur ochi iar eu să mă dau în leagăn. Facem și asta câteva minute bune până când ni se face dor unul de celălalt iar el vine alergând cu gura mare deschisă și dinții albi lucitori râzând spre mine. Ajunși acasă îi dau un os iar eu mă retrag în dormitor. Închid ușa, deschid geamul.

Acum o oră eram pe drum. Acolo unde Dâmbovița face un cot gentil, unde e un Petrom galben și un monument urât pentru evreii morți pe care nu îi vom cunoaște niciodată dar pe care suntem obligați să îi jelim din politețe, acolo, imediat după benzinărie, la umbra unei case părăsite mi-am sprijinit bicicleta de perete, mi-am scos shaorma din ghiozdan, m-am așezat pe bordură cu picioarele întinse și desfăcute către șosea, pe șosea, ca o păpușă stricată, am stat și mi-am mâncat tacticos lipia plină de tot soiul de lucruri cu gust când prea bun, când prea greu, când prea acru.

Cel de-al doilea motan miaună să intre în cameră. Cu un efort supraomenesc mă duc să îi deschid. Iau celălalt motan în brațe să nu se vadă. Dacă se văd totul e compromis, cel de-al doilea nu mai intră că îi e frică. Fuge. Mă doare genunchiul la orice mișcare, mă dor mușchii brațelor, cei de pe spatele brațelor în special.

Pe bordura de la cotul calm al Dâmboviței, savurându-mi shaorma am început să mă gândesc că sunt de fapt pe marginea unui acoperiș, pe o grindă, sub mine șoseaua se căsca ca un hău, bălțile de apă reflectau un cer cu mult mai îndepărtat, cât de îndepărtat aveam eu chef să fie de adânc hăul. Mașini cu faruri orbitoare veneau în zbor spre mine dar treceau razant, aproape de vârfurile picioarelor mele întinse…

Acum două ore eram într-o hală industrială cu picturi verzi isterice pe pereți și dansam, dansam, dansam. Dansam ca un soldat, ca o găină, ca o panteră, ca un dinozaur – mâine m-am decis, am să dansez ca un câine, mâine voi îl voi face pe Joy, mâine voi fi Joy – dansam ca o nebună, ca o închisă la ospiciu sau ca un animal mic ce trăiește aproape de pământ. Și uneori dansam și ca mine. Am dansat cum niciodată nu aș fi avut curaj, în cele mai penibile moduri. Am început călătoria spre mine deconstruind, stricând bariere, rupând zăgazuri. Am reperat pattern-urile apoi le-am renegat pentru ca ulterior să mă întorc la ele, dar întâi le uit. Așa cum înainte să încep să pictez cu adevărat a trebuit să uit tot ce am învățat. E greu. E deosebit de greu. Patternurile sunt deja în mine. S-au format odată cu mine, au crescut cu mine. Dansez așa cum sunt și totuși dansez atât de puțin din cum sunt cu adevărat. Pot atât de mult mai mult… pot ajunge la mine… și așa. The time to hesitate is through… light my fire!

Acum 5 ore eram pe o podea neagră alături de o serie de trupuri străine care se zvârcoleau lângă al meu într-o viermuiala ciudată, probabil amuzantă pentru cineva care ar privi din afară, niște trupuri lăsate fără de prejudecăți și fără bariere. Trupuri care încep să preia controlul, să se joace, să fie ele, să se târască, să se adulmece, să se pipăie, să se atingă, să se caute, să se zvârcolească, să pulseze. Mereu m-am întrebat de ce natura sau Dumnezeu l-a făcut pe om să facă dragoste pe jos, zvârcolindu-se pe pământ, împreunându-se ca un vierme ce se zbate sacadat, de ce nu ne-a făcut ca pe păsări sau ca pe albine care fac dragoste în zbor… iar azi, simțind pulsiunile, zvâcnirile și zvârcolirile de pe sol am început să înțeleg că avem nevoie să ne dăm pământului ca să putem zbura, să ne coborâm din poziția noastră erectă, să redevenim mici șerpi, mici șopârle, viețuitoare orizontale pentru ca spiritul nostru să plece în călătoria zburată. Azi am deschis ochii pentru o secundă să văd dacă lacrimile mele au lăsat vreo urmă pe podeaua neagră. Lăsaseră. Două dâre lungi, mai negre decât negrul podelei ce urmau traseul târâielii mele. Podeaua devenise confident, partener, iubit, iubitul meu, Iubitul meu, negru, plat, fără viață, cu viață din mine…

Acum 8 ore eram pe bicicletă, mă grăbeam să ajung la cursul de dans, ca la o foarte importantă întâlnire cu mine însămi, o întâlnire cu energia mea, o întâlnire cu viața.

Viața de adult înseamnă în general că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu ți se întâmplă prima dată. Totul a avut un precedent și e nevoie de o doză imensă de entuziasm pentru a te bucura din nou și din nou de aceleași senzații. Senzațiile de ”primă dată” sunt cele mai intense iar următoarele sunt variațiuni pe temă dată. Primul sărut e și cel mai intens, apoi sunt intense de tot primele săruturi cu câte un iubit nou… tot ceea ce se repetă implică o doză de rutină. Evident, undeva în lumea asta există și un iubit cu care fiecare sărut e cel puțin la fel de intens ca primul dar el nu a crezut… și asta e oricum o altă poveste.

În consecință, iată-mă în căutarea unor noi și noi senzații, bucurându-mă tare-tare când mai găsesc câte una, cum ar fi și astăzi. Astăzi este una din zilele în care am trăit o premieră absolută de simțuri și senzații, un moment de grație în care m-am bucurat de nou ca un copil cu o intensitate maximă. Azi a fost prima ședință din atelierul de dans contemporan al coregrafului Cosmin Manolescu.

Nici nu știu cu ce să încep mai întâi pentru că nici nu vreau să povestesc de-a fir a păr ce s-a întâmplat, pe de o parte pentru că sunt egoistă și vreau să țin noile senzații doar pentru mine, pe de altă parte pentru că oricum e greu de înțeles pentru cineva care nu a participat la așa ceva. Adică și eu îmi imaginam cum e dar a fost complet alt fel.

Am experimentat libertatea și constrângerea, lipsa de control și renunțarea la văz pentru o scurtă dar atât de lungă perioadă, am experimentat haosul și pe undeva și ordinea. Mi-am simțit corpul altcumva decât oricând până acum, ca într-un act erotic dar fără partener, ca într-un act erotic orientat către interior dar cu spectatori în afară. Pentru prima dată am renunțat la privire și am înțeles cât de mult primesc din vizual și cât de puțin știu să mă descurc cu restul care rămâne.

Ar fi multe de spus și multe de povestit și e important pentru mine să scriu chiar acum la cald despre această experiență că poate peste un timp voi reciti și voi vedea lucrurile altfel, dar din păcate îmi e foarte somn și sunt cam epuizată.

Mâine o să povestesc experiența celei de a doua ședințe.

Mare vorba, mare adevăr. Adică atunci când vrei ceva, îți dorești ceva (sau pe cineva) e bine, ba chiar minunat să acționezi repede, fără să te gândești prea mult la consecințe. De ce? pentru că dacă iți dorești ceva destul de mult oricum vei sfârși făcând acel lucru până la urmă, iar dacă tot în vei face măcar să îl faci când îi e timpul.

Acum na, mai există și vorba ”mai bine mai târziu decât niciodată” care și ea e foarte adevărată și aplicabilă.

Post scurt și încriptat. Revin cu unul mai lung dar pe care mi-a fost lene să îl scriu

Ce ne dorim de la un spatiu virtual dedicat artelor contemporane? Cum sa fie, ce informatii sa gasim?

Iata ce m-am gandit eu ca ar trebui sa se regaseasca pe un asemenea portal:

Informatii despre artisti… m-am gandit la artisti din zona artelor plastice dar si din tot ceea ce tine de teatru, film, dans – spectacol in general pentru ca sunt intr-un fel inrudite si acum in zilele noastre oricum granita dintre arta plastica si performance este din ce in ce mai subtire. Fiecare artist sa aiba pagina lui personala cu biografie, galerie foto etc.

Informatii despre galerii, centre de arta contemporana, muzee de arta contemporana etc.

Informatii despre evenimentele din toate ariile mai sus mentionate cu newsletter de evenimente saptamanal.

Informatii despre ONG-uri, burse, fonduri, granturi, premii pentru arta.

Articole scrise de oameni din domeniu despre subiecte corelate cu artele vizuale.

Ce parere aveti, ce credeti ca ar trebui sa mai contina?

Vi s-a întâmplat vreodată să nu puteți crea sau, și mai grav, să nu puteți relua legăturile cu anumite persoane? Să vrei, să îți dorești dar să nu poți. Să fii victima unui blocaj de ambele părți.

Mie mi s-a întâmplat. Să zicem că am pierdut legătura cu o prietenă. Încet încet viața m-a îndepărtat de ea. Dar nu a fost nici ”vina” nici voința vreuneia dintre noi. Cel mult poate mă pot acuza de delăsare, de lipsa insistenței în respectiva relație sau de o proastă prioritizare. Astfel mă trezesc că îmi văd cele mai bune două prietene de 10 și respectiv 3 ori pe an. Că aflu lucruri despre ele de pe Facebook sau de la prieteni comuni. Mă surprind duminicile sau în dupăamiezele liniștite cum gândul îmi zboară undeva în Piața Lahovari la prietena mea cea mai veche gândindu-mă că ar fi penibil să o sun să îi spun că aș avea chef să o văd și să mă duc peste ea așa… fără o motivație concretă.

Mă trezesc la o expoziție nas în nas cu o prietenă veche și bună pe care nu am mai văzut-o de 3 ani dar la care m-am gândit de zeci de ori cu drag. Îi cer numărul dorind mult de tot să o sun. Apoi mă întreb să o sun ca să îi spun ce. Să discutăm despre ce? Cum să îi rezum 3 ani în 30 de minute? și de ce. Și iată-mă cu o carte de vizită în geantă gândindu-mă ce aș putea să fac cu ea.

Iar dacă așa stau lucrurile cu prietenele mele… să vedeți cum e cu bărbații. Îmi place și mie de un băiat. Demult îmi place de el, de vreo 8 luni, de când l-am întâlnit la un eveniment. Nu sunt nici îndrăgostită nici nu îl iubesc pe ascuns. Dar îmi place. Aș vrea măcar să îl cunosc puțin mai bine, să povestesc cu el la o bere, măcar să știu dacă îmi place sau nu… și nu vă gândiți că nu dețin căile de comunicare. Suntem prieteni pe Facebook, avem id-urile de messenger și numerele de telefon. Teoretic aș putea să îi vorbesc oricând. Practic nu îi vorbesc niciodată. Deși, în definitiv e vorba doar de o intenție de a-l cunoaște mai bine și atât, consider că dacă și lui i-ar plăcea de mine mi-ar vorbi el.

Iată cât de greu e de fapt pentru mine să reiau sau să formez legături cu oameni importanți pentru mine.

Departe de mine gândul să îmi folosesc blogul ca să fac reclamă cuiva dar uneori parcă unele inițiative merită încurajate chiar și așa, prin câteva rânduri ce sper să își găsească și câțiva cititori și de ce nu, un răspuns.

Încep cu prima recomandare. Astăzi cei de la VeiozaArte au ”dat pe post” Street Delivery Experience, un montaj destul de amplu care sintetizeaza ce s-a întâmplat pe Arthur Verona in iunie 2010. E fain de văzut pentru cine nu a ajuns pentru că își poate face o idee dar și pentru cei care au fost acolo pentru că deja trezește o amintire plăcută a unui eveniment care devine deja tradițional în București.

A doua recomandare vizează cursul de dans contemporan al lui Cosmin Manolescu, curs la care m-am înscris și abia aștept să particip. Poate că este criză, poate că dansul contemporan nu face parte din aria de priorități imediate însă Cosmin mi-a explicat ceva ce pe mine m-a convins și sper să convingă pe cât mai mulți: un asemenea curs îți poate declanșa apetența pentru dans contemporan și poate să îți ofere cheile pentru a deveni public al acestui tip de manifestare artistică, pe care, să o spunem pe-a dreaptă, mulți dintre noi cred că o considerăm destul de abstractă și dificil de înțeles. Practic, un asemenea curs ne poate deschide o ușă pentru un nou tip de exprimare, la care nu avem acces în mod direct.

Cea de-a treia recomandare este pentru bicicliștii generoși. Un băiat de 19 ani ar putea să se deplaseze mult mai ușor cu ajutorul unei biciclete speciale. Dacă ne strângem suficient de mulți duminică în parcul Izvor de la ora 20.30 și donăm chiar și o sumă mică, acest băiat va fi puțin mai aproape de libertatea de a se deplasa, libertate pe care noi, cei mai norocoși decât el, o avem și o experimentăm zi de zi.

Știți că pregătesc un proiect manifest pentru libertățile cetățenești. Ei bine, am un nou material de lucru. Țara arde și edilii s-au gândit să ne mai pună niște reguli stupide în cârcă. Luați de citiți articolul din Romania Libera.

Spicuiesc: “Cei care detin animale de companie nu vor avea voie pe spatiile verzi din parcuri, gradini publice si cele aferente ansamblurilor de locuire, in spatiile de joaca amenajate pentru copii, in magazine si piete de desfacere a produselor agroalimantare. Ei vor mai avea obligatia de mentinere a cainilor in lesa, iar animalele din categoria celor agresive vor purta botnita. Incalcarea acestor norme atrage dupa sine amenzi intre 200 si 500 de lei.” Deci nu vom mai avea voie cu câinii practic nicăieri. Cu spațiile pentru copii sunt perfect de acord, cu magazinele de asemenea, dar cu parcurile, grădinile și spațiile din jurul blocurilor… wtf? să îmi spânzur câinele pe balcon??? ce să fac cu el?

Mergem mai departe. Dacă nu știți ce program aveți sâmbătă dupăamiază vă spun eu: spălați trotuarul. Iar dacă lucrați într-o companie mai spălați odată și luni la serviciu. Între 9 și 12. Poate ați făcut o facultate… ce vă e rușine de muncă? HUOOO! La muncă fir-ați ai dracu! La spălat trotuare. Ah ce ne facem dacă plouă taman luni? mai spălăm sau nu? la naiba… cum putem lua această decizie oare? dar dacă plouă duminică seara torențial? mai e nevoie? înrebare, cum spălăm trotuarul? cu cârpa, cu mopul? Eu propun ca femeile să spele pe jos cu fundul în sus, îmbrăcate în fuste scurte și eventual cu chiloței sexi sau fără. Ce părere aveți? Ah, e bine că totuși statul are grijă de convingerile noastre religioase: Persoanele care apartin cultelor religioase ce au sambata zi de sarbatoare trebuie sa spele trotuarul in alta zi.

Sunt indignată. Mi se pare absurd. Statul mi-a plătit studii ca acum să mă oblige să spăl trotuare? În praful din București, în poluarea din acest oraș, care e impactul unui furtun cu apă pe un trotuar o dată pe săptămână?! sau eventual să spălăm cu detergent să mai poluăm un pic apele că nu erau suficient de poluate, că noi învățăm de la vestici toate tâmpeniile fără să gândim… mă opresc aici.

Azi noapte am visat pe cineva pe cine nu am mai văzut din septembrie anul trecut. În vis era foarte real, foarte lângă mine. Era foarte el. Era aievea. Era supărat. Supărat pe mine. Și eu eram supărată pe el. Abia ne-am vorbit. Doar ne priveam. El nu a vrut să stea. A plecat pentru ca apoi să se întoarcă și să mă privească fără cuvinte. Nici nu era nevoie de cuvinte.

M-am trezit azi dimineață cu senzația că ceva din el e pe mine, în mine, cu mine. Ca și cum aura lui din vis, personalitatea lui rămăseseră impregnate în tot ceea ce mă înconjoară. Azi l-am purtat cu mine peste tot, ca pe o a doua umbră, ca pe o comoară imaginară atașată sufletului meu. Azi vocea lui mi-a răsunat cumva în urechi din memorie rostind lucruri. Azi ochii lui m-au urmărit ca în vis. Azi am simțit foarte puțin din acel sentiment care mă învăluia complet alte dăți ridicându-mă de la pământ de fericire.

Azi mi-am dat seama că nu pot decât să mă prefac că l-am uitat și asta doar ca să merg mai departe. De fapt inconștientul meu l-a stocat și mi-l poate readuce aproape oricând. De fapt zilele acestea îmi dau seama că viața e o colecție de amintiri minunate pe care doar trebuie să avem curaj să le scoatem din sertar și să le atingem, să le mirosim, ca și cum fiecare dintre ele ar fi o sticlă de parfum căreia nu trebuie decât să îi scoatem dopul. Iar el, cel mai frumos, amplu și subtil parfum pe care l-am simțit eu vreodată. Cea mai frumoasă amintire a mea.

Azi constat că uneori cu voia sau fără de voia noastră reușim să ne ținem de promisiuni… uneori nu pot să dau delete. Uneori pur și simplu nu pot chiar dacă vreau. Uneori pur și simplu îmi e dor și mă satur să mă tot mint, să tot înlocuiesc, să tot peticesc. Uneori pur și simplu vreau versiunea reală. Uneori cum ar fi și azi mă întreb dacă de partea cealaltă lucrurile stau la fel. Dacă el a reușit să uite. Sau poate nici nu s-a străduit. Mă întreb unde e și dacă îi e bine. Dacă s-a împăcat cu el și cu lumea. Mă întreb dacă vreodată eu l-am vizitat în vis și dacă da, cum m-a purtat a doua zi cu el. Poate lui i-a fost mai ușor, deși simt că mai greu. Oare el a reușit să dea delete?

This one goes out to the one I love…

De două săptămâni am început să caut activ un sediu pentru asociație. E foarte complicat pentru ca spațiul trebuie să răspundă la foarte multe cerințe, să poată fi multifuncțional, să fie deschis și totuși compartimentat, să aibă curte, să fie undeva central, să fim numai noi în curte, să fie o curte frumoasă, să fie curat, să aibă vecinătăți ok și câte și mai câte și toate acestea la un buget ca pentru o asociație culturală voluntară.

Ei și am început să dau telefoane. Foarte frumos. La toate anunțurile răspund agenții. Le spui pentru ce ai sunat, anunțul cutare și cutare. Întrebi politicos dacă e de actualitate. Nu știu! ți se răspunde în 99% din cazuri. Păi cum am putea afla? Verificăm noi în baza de date și vă sunăm înapoi. Sau: Colegul care se ocupă e pe teren acum vă sună când revine. Bine dar eu aș vrea două trei detalii acum și să știu dacă mai e de actualitate sau nu, poate nici nu e ceea ce caut. Oare nu pot primi aceste răspunsuri acum, pe loc. NU. Bine, nu.

Scenariul 1

Trece ziua respectivă. Colegul nu sună niciodată chiar atunci ci întotdeauna a doua zi. A doua zi nici nu mai știi despre ce casă era vorba. Faci un efort uriaș de memorie în timp de achiți la casă două hârtii igienice și un deodorant (Da, ești la cumpărături. Ieri la ora 15.00 erai la birou dând telefoane, azi la ora 17.00 ai altă treabă) până la urmă îți amintești despre ce e vorba. Da, mă interesează. Aș vrea să o vizionez. Da da, aștept să mă sunați să ne întâlnim cu proprietarul. Peste 10 minute te sună iar. În 30 de minute proprietarul ne poate primi, e deja la casă cu altcineva și ar mai sta încă 30 de minute pentru noi. Minunat, dar eu sunt cu treabă. Altcândva când se mai poate? Poimâine. Bine… vin acum.

Scenariul 2

Trece ziua respectivă. Colegul sună. Bună ziua, am auzit că dvs. căutați o casă. Da. Ce casă? Nu mai știu. Era un anunț. Ieri. Păi cum era?. Nu știu domnule, caut o casă așa și pe dincolo. A, stați că mi-a spus colega, e vorba despre o casă la Piața Victoriei. Da. Aceea. Bun ce ați dori să știți? Printre altele dacă are curte. Da are, scrie în anunț. Bun. Cât de mare? 50 de metri, scrie în anunț. Cum e curtea, e betonată sau are verdeață? Asta nu știu, dar presupun că betonată scrie că pot intra mașini. Știți, eu vreau o curte cu verdeață. Aaa, sigur are și verdeață. Păi dvs. nu știți? hotărâți-vă, e betonată sau cu verdeață că la 50 de mp nu poate fi decât una dintre variante. Dvs. ați văzut casa? A nu, abia am primit anunțul, o să o văd și eu împreună cu dvs.

Scenariul 3

Agenta care răspunde îți cere un sms cu adresa de email să îți trimită fotografii cu casa în 10 minute. A doua zi un alt agent (de la o altă agenție) te sună să mergi la vizionare a doua zi. Întrebi unde va fi vizionarea ți se spune că undeva în zona Mitropolit Filaret. Spui bine, stabilești ora pentru a doua zi. Apoi te sună un alt agent să te invite la o vizionare în 30 de minute. Vezi casa. În strada Lămâiței – undeva în zona Mitropolit Filaret. Te gândești că poate o fi aceiași casă. Tot în cursul aceleiași zile, dar după ora 21 primești fotografiile cu casa despre care vorbisei cu o zi înainte și trimisesei sms. Stupoare, e vorba de casa din Lămâiței – zona Mitropolit Filaret. În aceiași seară intri pe un alt site și găsești un anunț de genul: ”Casă în zona Mitropolit Filaret – proprietar). Oricum casa nu era fix ceea ce căutai așa că renunți complet la ea și dacă ar fi să lucrezi cu cineva în tot acest bâlci ai da un telefon direct proprietarului pentru că invariabil vei prejudicia pe cel puțin 2 agenții imobiliare așa că de ce două și nu trei.

Iar eu ca și posibil chiriaș stau așa și mă întreb, care este rolul agenției imobiliare în tot acest sistem? să preia anunțurile pe care le dau particularii online și să aștepte să îi sune lumea sperând că vor reuși să prindă un posibil client înainte ca el însuși să ajungă la anunțurile proprietarului?

Nici una din agențiile cu care am vorbit nu avea cheile de la casă, așa cum mi s-ar părea firesc să le aibă, pentru a putea programa vizionări în lipsa proprietarului la orice oră și oricând. Nici una dintre agenții nu avea exclusivitate – pentru că nu pot cere exclusivitate pentru că nu au ce oferi în schimb. Nici una dintre agenții nu mi-a oferit valoare adăugată. Nu mi-a oferit ceva în plus față de ceea ce puteam obține discutând direct cu proprietarul.

De menționat că după prima vizionare nici una dintre agenții nu m-a sunat să îmi arate vreo alternativă. Dar m-au sunat a doua zi să mă întrebe dacă m-am hotărât. Nu. Nu m-am hotărât. Îmi e greu să iau peste noapte o decizie care îmi va afecta următorii doi poate chiar trei ani.

Are cineva idee cum și de ce supraviețuiesc aceste afaceri?

Am fost ieri la expoziția de final a grupei de master a profesorului meu, Alexandru Chira. Am vrut să scriu de aseară dar nu aveam poze. Nu-i vorbă că nici azi nu am că mi-a fost lene să merg să fac, dar mă duc mâine. De scris însă trebuie să scriu azi că pe urmă uit.

Absolvenții masterului domnului Chira sunt patru și sunt la feminin toate (sper să nu le greșesc numele cumva): Oana Popa, Teofana Filip, Anca Theodora Ploeșteanu și Adela Edu. O să mă mai uit mâine odată pe afiș și rectific dacă e vreo problemă. Oricum, departe de mine gândul sau dorința să fac o cronică expozițională, mai degrabă vreau să fac un exercițiu introspectiv.

Intrând în expoziție am încercat un sentiment straniu de deja vu. Pe de o parte vocea profesorului meu care intona un discurs pe care l-am mai auzit în diverse forme de zeci de ori dar care părea parcă mai condensat decât oricând, apoi un labirint împovărat cu o mulțime de lucrări (prea multe după părerea mea) ca și cum absolventele nu au vrut să renunțe la nimic. Apoi lucrările, lucrările îmi aminteau de căutările mele și de căutările colegilor mei. Ca un fel de răspuns predefinit la aceleași întrebări. Eu știu că profesorul nostru nu a venit niciodată să ne spună cum să pictăm, și totuși răspunsul absolvenților săi seamănă.

Primele trei artiste păreau să facă un front comun. Diferențele erau subtile, de sensibilitate personală. Oricum mai multe erau asemănările dintre ele decât diferențele. Teama de gol, dorința de a lucra fiecare centimetru de pânză sau hârtie, suprafețele atent mângâiate cu subtilități cromatice din abundennță, atât de multe încât se canibalizau între ele (ele subtilitățile) ca și cum, din nou, artistele nu reușiseră să prioritizeze ce poate fi ținut și ce poate fi aruncat la gunoi. Am mai văzut la ele ceva ce generația noastră nu a încercat, preluări morfologice și de motive din opera lui Alexandru Chira. Astfel am văzut, la toate, casete de text, care aproape că erau scrise de profesorul meu nu de ele, am văzut pânze pictate pe colț, amintind de compozițiile lui Chira, i-am văzut câmpurile împânzite de semnificanți și câte și mai câte. Cea de-a patra, și ultima în ordinea expunerii, Adela Edu mi s-a părut că se distinge de celelalte trei în primul rând prin forță, dar și printr-o capacitate superioară de sinteză și renunțare la elementele de prisos. Desigur și ea suferea de înscrisurile profesorului, de compozițiile aproape tipice, aproape preluate, dar spre deosebire de primele trei, în cazul ei demersul mi s-a părut canalizat și ținut sub control. Lucrările sale venind ca replici la cele ale profesorului, ca răspunsuri feminine și sensibile la niște căutări impuse și de ce nu poate chiar asumate. De asemenea, prin lucrările ei mai respirau și Klimt, Bonard, Frida Kahlo, etc. ceea ce mi s-a părut un fapt pozitiv – semn al deschiderii.

Ceea ce m-a frapat la Adela a fost preocuparea ei pentru autoportret, preocupare pe care cumva am mostenit-o și eu din parcursul travaliului de a sta lângă Alexandru Chira. Uitându-mă la lucrările ei am înțeles fuga și atracția, admirația și suprimarea, lupta și capitularea în fața personalității lui Alexandru Chira. Mi-am dat seama că ea a dus până la capăt un drum pe care eu l-am abandonat din pricina dificultății sale. Am admirat-o pentru că a găsit resurse să rămână ea dincolo de puterea magnetică a personalității profesorului nostru și sper că la următoarea expoziție voi întâlni o Adela Edu mai coagulată, mai găsită și mai ea însăși.

Per ansamblu expoziția ceor patru absolvente de master la Alexandru Chira a însemnat pentru mine și o mică autoconfirmare. Mi-am dat seama că varianta pe care am ales-o eu, aceea de a mă îndepărta (pe atunci credeam că de pictură, acum știu că de fapt de Sandu Chira) a fost și șansa mea de a mă dezvolta individual, departe de rigorile și standardele pe care oricum mi le-am însușit într-o bună măsură în cei trei ani de facultate. Probabil că nu aș fi avut resursele Adelei să primesc și să filtrez ceea ce mi s-ar fi dat și probabil că nu aș fi putut fi mai mult decât o artistă sensibilă care ar fi învățat să picteze cu subtilități cromatice și compoziționale. Așa am șansa să fiu eu.