În ultima perioadă, mai exact de un an și ceva, mă întreb din ce în ce mai serios și cu o frecvență ce a devenit deja supărătoare, enervantă, agasantă, ce impact pozitiv are sau ar putea avea munca mea asupra oamenilor din jurul meu, a societății și chiar dacă pe ultimul loc – nu pe ultimul plan, asupra mediului înconjurător.

Am o certitudine, știu că trebuie să pictez. A devenit prioritar și nu am nici o îndoială că trebuie să o fac. Nici măcar nu mă mai interesează dacă va avea un impact pozitiv sau nu. Nu mă interesează nici dacă va avea impact câtuși de puțin! Știu că am ajuns în etapa vieții mele în care e momentul să dau. Și că trebuie să o fac prin toate mijloacele. În primul rând prin cel care îmi e cel mai specific și cel mai apropiat, dar le voi încerca și pe celelalte, mai puțin specifice. Voi scrie, voi face filme, instalații, piese de teatru… absolut tot ce îmi trece prin minte. Dar nu despre asta e vorba în acest post.

Am înțeles anul acesta că e (un) păcat să ai daruri și să nu le folosești, în speță, ani de zile eram frustrată că oameni care pictau de zece ori mai prost ca mine pictau, în timp ce eu nu. Și o vedeam cumva ca pe ciudățenia lor, pe sistemul: ”fratee, ăsta e dobitoc, nu vede că nu are talent, nu vede că se screme degeaba!” sau ”omul ăsta are talent, dar nu are criterii, nici cultură, nici nimic, freacă menta-pânza-hârtia de pomană” și continuarea era ”iar alții (a se citi în sub-text, eu) cu mult mai înzestrați, au bunul simț să stea de-o parte până chiar vor avea ceva de spus. Ironia e că nu ai nimic de spus până când nu te decizi că vrei să spui… sau poate pur și simplu pentru mine a venit abia acum momentul să am ce să spun. Nu știu. Dar revin din lunga paranteză: dacă ai un dar, trebuie să îl utilizezi.

Iar dacă teoria aceasta este validă, și eu cred că este, atunci și experiența, informațiile (know-how-ul), competențele acumulate  în timp, chiar și oamenii pe care îi cunosc sau poate mai ales oamenii pe care îi cunosc și care au încredere în mine, și acestea sunt daruri pe care ar trebui să le utilizez.

Și aici încep întrebările chinuitoare. Agasante. Stresante. Oare chiar e nevoie de încă o asociație culturală? Oare un proiect de artă cu impact social chiar va schimba ceva? Oare vreun beneficiar implicat chiar va fi ”salvat”?

Inbox-ul meu de la toate cele 3 conturi de Facebook pe care le gestionez este plin doldora cu invitații la evenimente artistice, culturale, draci, laci, caca maca. Dau attend, și nu mă înțelegeți greșit, chiar vreau să mă duc, dar eu sunt una, zilele mele au doar 24 h, am câte 3 evenimente pe zi. Pe care să îl aleg? La care să mă duc? Iar eu cu activitatea mea ce voi face, voi mai adăuga încă un rând la inboxul și așa tixit al oamenilor din listele mele. Dar eu voi avea criterii, îmi spun; dar proiectele mele vor schimba ceva… dar orașul ăsta nu este format din cei ”x” mii de pe Facebook care sunt invitați mereu la evenimente și care se și duc. Nu, orașul ăsta e compus din deja peste două milioane de oameni, dintre care mai mult de o jumătate – deci peste un milion, nu au fost în viața lor la nici un eveniment cultural. Iar asta pot încerca eu să schimb, îmi spun. Eu alături de încă niște oameni (pentru că am învățat că nu poți face nimic valoros de unul singur). Și totuși, întrebările rămân deschise. Care sunt șansele de succes? Cât la sută din cei un milion vor fi mișcați în vreun fel de demersurile noastre? Iar dacă vor fi mișcați, cât se vor schimba ei cu adevărat? Vor acorda ulterior prioritate pietonilor de pe trecere? Își vor zâmbi când se vor afla independent de voința lor la aceeași coadă? Vor aștepta frumos să le vină rândul? Vor spune: mulțumesc, te rog, bună ziua, la revedere? Își vor cumpăra o mașinuță în loc de jeep? Da, eu știu, educația și cultura ne lipsesc în România, și mai mult decât oriunde în România, în București. Dar ce poate face o mică asociație culturală în mijlocul unui ocean de nesimțire și dezinteres? Cum pot schimba o mână de oameni un trend descendent? Sau poate deja e prea mare ambiția, cum pot pune umărul să schimbe? Am exemple pozitive. Mă uit la afacerea Cărturești. E o afacere, e construită pe premise capitalist-comerciale. Și totuși a adus un suflu de normalitate, decență și educație în București și apoi în țară. Mă uit la organizații cum ar fi Centrul Dansului Contemporan, care încearcă să își promoveze domeniul de activitate, atât de uitat în România de azi. Mă gândesc la locuri pe unde am hălăduit toată adolescența și pe care încă le mai frecventez: Lăptăria lui Enache, La Motoare, Green Hours sau locuri mai noi cum e MȚR, efectiv bastioane ale normalității într-un București sufocat de nesimțire și demență. Mă uit că fiecare din cei care încearcă să își facă treaba bine, schimbă ceva în colțișorul lor.

Și totuși oscilez. Întrebările rămân.

Iar răspunsurile vor fi, mai mult ca sigur, artistice.